La Urca, între umbra fostului Combinat şi un zbor la New York

Satul Urca, din comuna Viişoara, la doi paşi de Câmpia Turzii şi nu departe de Turda. Case falnice, construite pe vremea când majoritatea populaţiei lucra la Combinatul din Câmpia Turzii. Au apărut şi case noi, ridicate de cei care, forţaţi de împrejurări, au ales să muncească în străinătate. Mulţi dintre cei plecaţi, însă, nu s-au mai întors. Uliţele satului sunt asfaltate până la un loc. Urmează ca pe porţiunile înnoroite să fie introdusă canalizarea, după care va fi aşezat şi asfaltul. Cel puţin, aşa speră sătenii.

Articol editat de dan.mosoiu, 17 februarie 2016, 06:00 / actualizat: 17 februarie 2016, 8:25

Într-o găspodărie, o bătrânică ne face semn că putem intra. Ea nu se poate deplasa pentru că a stat doi ani ţintuită în pat, iar acum abia poate umbla sprijinindu-se într-un baston.

Mi s-o făcut nişte bube. Amu cu botă numa’ poci umbla, da’ tăt îi mai bine. Io am pensie după bărbat, că 33 de ani îi mort. Am doi ficiori, da’ unu’ o murit. No! Apoi io nu ştiu ce să vă spun şi ce să zâc. Băiatu’ o lucrat păstă 30 de ani în fabrică şi n-are nici un leu, nici un venit, de nicăriea. Io tăiat penzia şi nu mai capătă nimic. Ş-apoi cu pensia me şi cu pensia de la bărbatu’ plăteşte lucrările, gaz, curent, televizor, de tăite.

Bătrânica se aşează pe un scaun care, în loc de şezut, are o simplă scândură. Lângă scaunul şubred, un lighean plic cu haine, spălate, proaspăt stoarse.

Am spălat nişte şterguri şi ce-am avut. Le-am spălat cu mâna. N-avem maşină de aia automată, de aia alaltă avem, da’ amu s-o ars motoru’ la ea, de nu poate să meargă.

Gospodăria e mare, dar un pic neîngrijită. Pământ?

O jumătate de iugăr, atâta mai avem, în rest o fost musai să-l vândă, că, no, o trebuit bani mulţi. Atâta doftori mi-o tăt adus băiatu’ şi tăt zâceau, domnu Bozdog, aşa ni porecla, n-o să mai pună mamă-ta picioarele pă pământ niciodată. Şi doi ani de zâle numa’ el m-o întors, ficioru’ ăsta care-i cu mine, şi p-o parte, şi pă alta. Ş-amu pot mere, aşa, greu, cu bota. N-am ce face, ce dă Dumnezo tre să le primim. M-o trimis de aici la Cluj, şi la Cluj m-o tăiet. Api nu mi-o dat o tabletă, o injecţie. Ş-am zâs: domnu’ doctor, io mi-am adus bani cu mine, nu-mi tăieţi aşe, că îs muiere şi mă doare. Bunică, io trebe să tai până unde ştiu io că trebe, să le trimit la Bucureşti, să vadă dacă nu cumva îi cancer… Că dacă-i cancer… Aşe ni o făcut cu mâna, că mă duc. Şi uite c-o trecut patru ani de-atunci de când m-o operat la stângu’. După aia m-o apucat la dreptu’. Şi iar am stat în pat. Şi când pleca undeva, ficioru’ le zâcea la vecine să mai aibă în grijă. Amu s-o dus să ieie pită…

Şi tocmai atunci, pe poarta de la intrarea în curte, a năvălit domnu’ Bozdog.

Mă, ia opreştea ălea, mă! Scopul şi durata vizitei!

Am bâjbâit şi noi ceva, acolo: nu vă supăraţi, noi…

Scopul şi durata vizitei! Măi, opreşte ăla, dă-te dracu’…

L-am oprit şi am bătut în retragere. De, i-am încălcat proprietatea.

Dar o poză putem să-i facem mamei dumneavoastră?

Nu faci nimic, şterge tot!

Ei, mai avem parte şi de astfel de păţanii. Până la urmă, ne-am împrietenit cu băiatul doamnei, bărbat în toată firea, ba ne-a chemat înapoi să fotografiem cuponul de pensie al mamei sale – un pic peste 400 de lei – şi ne-a oferit şi doi ghiocei crescuţi în curte. Apoi, câtă vreme s-a dus în casă să caute şi certificatul personal de boală, certificat cu care nimeni n-ar mai putea să-l angajeze undeva, ne-a permis să-i facem câteva poze bătrânei lui mame. După care ne-a spus să-l mai căutăm, că o să ne explice el care-i treaba cu zona asta folclorică…

La o altă casă, un bătrân privea strada, cu mâinile aşezate pe stâlpul gardului.

Cujeta?

Auzî, stau liniştit, deocamdată, şi aştept să hie mai bine.

Ce fac oamenii în Urca?

Se ocupă cu agricultura, mai mult. Vă spun care-i socoteala, că mi-s plecaţi copiii în Spania. Numa’ sângur îs. Ce să fac? Mă plimb, mă duc în grădina din sus, mai ies afară, mai iau aer. Şi-acuma am ieşit la poartă că n-am ştiut că cine-i. Io am lucrat 34 de ani la Combinat, în Câmpia Turzii. Douăşpemii de oameni lucrau acolo când m-am pensionat io, în ’90. Amu nimic nu este. Am auzât că în secţia în care am fost io, tăite utilajele le-o scos afară.

Ceva mai jos, două femei stăteau de vorbă peste gard.

Stăm în poveşti, am vinit până la bunica să vedem că ce face, că n-am văzut-o astăzi. Nu-i bunica mea, da’ îi vecină, şi mai venim, că-i bătrână şi dacă n-o văd dimineaţă, vin mai de după-masă şi zâc: mătuşă, ce faci? Că nu te-am văzut astăzi…

Inevitabila întrebare: ce face lumea în sat?

Îi satu’ mic şi bătrân la noi. Tineret puţân avem, că-i plecat în lumea largă, domnule dragă! Cu agricultura se ocupă cei mai mulţ. Şi sunt pensionari. Generaţia noastră o lucrat la Combinat, 20-30-40 de ani. Unii o prins pensia, alţii mai aşteaptă să primească ceva, da’ nu-s speranţe mari. De-aici din Combinat şi din Colectiv noi ne-am făcut casele care-s făcute şi pe care le vedeţi. Unele o rămas pustii. Io mă ocup cu curtea, cu casa… Şi am un nepoţăl, de el mă ocup, îi în clasa a treia, mama lui în plecată în Italia. Amu am zâs cătă mătuşa, mă duc că-i ora două şi trebe să ne apucăm de teme cu Antonio!

Intrăm în curte s-o cunoaştem şi pe mătuşa Marianică. Va împlini în curând 80 de ani.

Bine-aţi venit la noi! Ce să fac? Mulţumesc de întrebare. M-o vizitat vecina. Ca fata mea îi. Io am patru fete, da’s plecate. Am fată în America. Da, la Nuiork, am fost şi eu plecată de tri ori, cu avionu’ de la Bucureşti, direct. Mi-am făcut de vreo două-tri ori cruce, m-am legat aice-aşa ş-am stat ca doamna pă scaun… Ş-am fost şî-n Spania, că şi acolo am fată. Şi încă fata mea din Spania o dat Sfintele Paşti amu-s doi ani acolo, Paştile, cum să dau la noi în România. No, ce mai vreţi să ştiţi? Am pământ, dară, da’ nu mi-l dau de la sufletu’ meu deocamdată. M-am luat într-i zî şi m-am dus până-n fundu’ Seredeului să văd cum mi-i mie cucurzu’ acolo, unde mă duceam la cules. Cu tăte că amu’ pământu mi-i dat în arendă.

Ne luăm la revedere de la mătuşa Marianică (Maria Mică, cred!), a cărei poveste o veţi putea asculta şi citi sâmbătă, şi pornim spre centrul satului. Admirăm biserica nouă, înălţată de curând, pe locul celei vechi, apoi Şcoala cu clasele I-IV şi Căminul cultural, renovat.

Am aflat că în Urca există câţiva fermieri, cultivatori de pământ şi crescători de animale. Din păcate, unul dintre ei nu doreşte să fie înregistrat, iar pe un altul nu l-am găsit acasă, era plecat la oraş.

În schimb, în faţa morii, avem norocul să dialogăm cu un domn care se ocupă cu creşterea oilor. Are în saivan peste 100 de oi. Numai că nu prea are unde şi cum să-şi valorifice producţia.

Laptele în satul ăsta nu se colectează, numai cine e fermier, care are contract cu firme mari. Restul duce laptele în piaţă, îl vinde cum poate, cu 2 lei litru, da’ nu poţi să-l vinzi. Duci 50 de litri şi vinzi 20, restul îl dai la porci. N-are cine să ne ajute în privinţa valorificării producţiei. La lână nu-ţi ajung banii să-l plăteşti pe omul care tunde oile. Că şi lâna se duce, da’ vin nişte bişniţari şi ţ-o iau pe mai nimic. S-o mai întâmplat de-o vinit şi-o achiziţionat miei din sat şi firma respectivă n-o mai dat bani în veci. Anu’ ăsta o să fie miei mulţi, şi chiar dacă o să-i vând o să-i ia oamenii de Paşti, atât. Ar fi bine ca ăştia care au de la 100 încolode miei să aibă unde să-i vândă pe toţi, chiar dacă preţu-i un pic mai mic. Eu, la oile mele, consum pe zi undeva la 130 de lei – munca mea n-o mai pun. Nu vând atâţa miei să-mi scot banii. Numa’ că dacă stăm la ţară, tre să ţânem ceva…

Nu ratăm ocazia şi intrăm şi în moara din sat de care se ocupă familia Şerban. Domnul, morar din tată în fiu.

O avut moşu’ moară înainte, moară din aia veche, cum era… Şi io mi-am construit cu băiatu’ moara mea. Toate utilajele le-am cumpărat noi, de la fabrica din Caraş, pă când mai merea şi aia. Vin la mine din tăite satele, vin din Triteni, de la Bolduţ, de la Viişoara, Câmpia Turzii, Poiana, Turda, de la Luna şi de la Grindeni, din judeţul Mureş.

Din păcate, nu cred că vin pe cât de mult ar putea domnul Şerban şi moara lucra!

Oioioi, dacă-ar vini pă ce randament are moara, prea bogat aşi hi, poate! (râde)

Facem câteva fotografii lângă moară, ba şi în biroul de alături (avem şi birou, da’ cum?), după care domnul Şerban îşi aduce aminte şi de soţie.

Da’ să-i faceţi o poză şi la morăriţă! Morăriţă, hai încoace!

Plecăm din Urca şi lăsăm în urmă un sat nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici prea mare, nici prea mic. Nu e părăsit, dar nici nu mai e ce a fost odată. Este uşor îmbătrânit, dar mai există şi familii tinere care şi-au croit un rost crescând animale sau cultivând pământul luat în arendă. Un sat oarecum normal, tipic pentru România acestor ani. Un sat în care o bătrânică a zburat de trei ori la New York. O lume în care un crescător de 100 de oi munceşte şi se chinuie în gol, numai aşa, să nu-i fie ruşine că trăieşte la ţară.

Dan Moşoiu

Montaj audio: Dorina Oltean