Titu Maiorescu, savantul misogin
Titu Maiorescu, de la a cărui moarte comemorăm joi, 18 iunie, 98 de ani. Jumătate ardelean, jumătate oltean, Maiorescu a fost unul din cărturarii noştri care s-au format la şcolile occidentale, revenind acasă pentru ca ţara să poată trage toate beneficiile de pe urma erudiţiei şi experienţei sale.
Articol editat de , 18 iunie 2015, 13:56 / actualizat: 18 iunie 2015, 15:12
Pregătirea academică a lui Maiorescu uimeşte prin diversitate, greutate şi, de ce să nu spunem, timpul record al desfăşurării ei. După doar un an de studii, obţine la Giessen, în Germania, doctoratul cu distincţia cum laudae, iarăşi după doar un an este absolventul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Sorbona, apoi, după încă un an, obţine licenţa în drept, tot la Paris.
Însă nu ritmul ameţitor al încheierii cu rezultate excepţionale a studiilor la mari universităţi europene îl face pe Maiorescu esenţial pentru cultura română, ci misiunea fundamentală a imprimării unui nou curs, post-paşoptist, prin consolidarea valorilor literare şi morale. Activitatea literară a lui Maiorescu este binecunoscută, fiind în 1860 unul din întemeietorii Junimii, împreună cu I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, toţi intelectuali cu studii în occident, la fel ca el. Aceşti oameni considerau că au o datorie de onoare faţă de cei mai puţin binecuvântaţi de soartă, iar într-o primă fază, Junimea şi marii cărturari ai săi făceau un scop în sine şi o misiune nobilă din “prelecțiunile populare“, conferințe asupra unor diverse probleme de cultură, adresate unui public cât mai larg.
Revista Convorbiri literare, organul de presă al junimiştilor, apărut în 1867, reprezintă o piară de hotar pentru literatura română modernă. De-a lungul vremii, printre colaboratorii săi s-au numărat Mihai Eminescu, care publică aici majoritatea poeziilor sale, Ion Creangă, care „subpublică” primele trei părți din „Amintiri” și o serie de povești, Ion Luca Caragiale, care de asemeni „subpublică” majoritatea comediilor sale; Ioan Slavici, care publică nuvelele și poveștile sale; Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I. Al. Brătescu Voinești și alți scriitori fundamentali ai literaturii române.
Unul din cele mai percutante texte ale lui Maiorescu apare în 1868, În contra direcției de astăzi în cultura română. Este strigătul de disperare al formelor fără fond, într-o Românie cu probleme mari de identificare cultural-civilizaţională: În aparență, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Modernizarea ţării, încă formal dependentă de Poartă otomană, venea nu din importarea şi imitarea valorilor altora, ci din fondul esenţial românesc.
Desigur, ca orice savant, nici Maiorescu nu a fost scutit de contradicţii şi contorsiuni intelectuale din cele mai bizare. Faptul că România avea o academie, “producţiune moartă” şi “stafie fără trup”, cum descria el formele occidentale fără fond local, i se datora şi lui, fiind membru fondator. Şi mai tulburătoare este relaţia lui Maiorescu cu femeile. Într-o conferință susținută la Ateneul Român în 1882, Maiorescu afirma convins:
Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și prosperității materiale… Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei… Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el trebuie să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială și să fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale. El trebuie să miște cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a vieții, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană.
Nici relaţia cu sora sa n-a făcut parte din zodia firescului. Marele critic literar îi scria sorei sale, Emilia: Într-adevar, Emilie, noi suntem doi oameni – o simt intens – creaţi şi formaţi unul pentru altul; desfid întreaga omenire să-mi indice ceva mai bun. Noi trebuia să fim nu fraţi, ci soţi…pentru că tu eşti obiectul meu, pentru că eu trăiesc în tine şi pentru tine…
Desigur, nu-l iubim pe Maiorescu pentru opiniile sale despre rolul femeii, astăzi absolut scandaloase, ci, paradoxal sau nu, pentru aportul său fundamental la cultivarea unui suflu nou în literatura şi cultura română. Dar nu numai. Ca prim-ministru al României şi ministru de externe, în urma războiului balcanic, prezidează, în 1913, Conferința de Pace de la București, prin care Regatul Român anexa Cadrilaterul. Mai târziu, în 1916, avea să participe la Consiliul de Coroană, pronunțându-se pentru neutralitate (decizia finală a Consiliului fiind de intrare în război alături de Antanta), iar în timpul Primului război mondial rămâne în Capitală, refuzând orice fel de colaborare cu ocupanții germani. Nu a apucat să vadă victoria, murind în 1917. În 18 iunie.
Cristian Ivaneş
Nu uitaţi, Radio Cluj poate fi ascultat şi on line, AICI.
