Dl. Iohannis şi Schengen

În România, tema Schengen a devenit în ultimii ani o chestiune de prestigiu naţional, întrucât aderarea la Uniunea Europeană din anul 2007 nu a adus automat si pătrunderea în spaţiul de liberă circulaţie. Motivele sunt multiple şi le vom vedea mai jos.

Articol editat de , 11 februarie 2015, 14:02

Până acolo însă merită spus că Europa secolulul 20 a fost o Europă a graniţelor şi controalelor la frontiere, deseori chiar între statele occidentale. Sunt faimoase încă şicanele pe care le făceau grănicerii francezi germanilor şi vice-versa, încă în anii 60 si 70. Ideea instituirii unui spaţiu de liberă circulaţie se naşte relativ târziu, iar tratatul din 1985 pune în sfârşit pe hârtie nobilele principii la călătoriilor fără controale la frontieră. Primele state semnatare (în mica localitate luxemburgheză Schengen) au fost atunci  Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Portugalia, Spania și Olanda, care și-au deschis între ele granițele zece ani mai târziu. Astăzi sunt 27 de state care au implementat efectiv acordul Schengen, unele nefiind membre ale Uniunii Europene  – bunăoară Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechentenstein. Paradoxal, există şi state comunitare ca Marea Britania şi Irlanda ce nu sunt parte a acestui acord.

Care să fi fost resortruirle care au împins câteva state europene, între care şi Franţa şi Germania, foşti duşmani istorici, să renunţe benevol la controalele la frontiere? Motivaţia profundă ţine de voinţa integrării cât mai complete pe care liderii europeni de atunci au dorit-o, realizând miza uriaşă pe termen lung. Cunoaşterea reciprocă şi implicit diminuarea tensiunilor şi prejudecăţilor dintre state şi popoarele lor se poate obţine mult mai uşor prin facilitarea la maxim a cunoaşterii celuilalt, iar asta se face cel mai simplu mergând efectiv acolo şi trăind diversitatea la faţa locului.

Între timp zona de liberă circulaţie Schengen s-a extins la întreaga Uniune Europeană, minus România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia. De ce nu aparţine încă ţara noastră acestui spaţiu, cu toate că îndeplineşte criteriile tehnice de aderare? Corupţia endemică din România şi Bulgaria este o cauză de îngrijorare atât de profundă în multe ţări occidentale, încât acestea au legat admiterea în Schengen de rezultate concrete în lupta împotriva acestui flagel şi, în Bulgaria, a criminalităţii organizate, chit că, în fapt, criteriile sunt exclusiv tehnice. Cu toate acestea, cuplarea Schengen-justiţie este unul din puţinele moduri eficace de a constrânge ţări neperformante nu doar să mimeze combaterea corupţiei (în special a celei politice), ci efectiv s-o şi facă.

Vizita de marţi la Paris a preşedintelui Klaus Iohannis şi întrevederea sa cu Preledintele Hollande a pus din nou pe tapet chestiunea România în Schengen, vis-a-vis de care, în ultimii ani, diverse ţări europene s-au opus uneori vehement. Nu mai departe de Franţa, premierul Jean-Marc Ayrault vorbea în  iulie 2013, la Bucureşti, despre intrarea „imediată”, în câteva luni, a României în Schengen, cu graniţele aeriene: „Eu aşa îi doresc României, deoarece este pregătită”. Acelaşi premier francez declara în octombrie 2013: „Cum condiţiile nu sunt îndeplinite (….), răspunsul nu este posibil la 1 ianuarie 2014”. Franţa se răzgândise pe fondul impopularităţii socialiştilor. Acum, Preledintele Hollande a declarat, în prezenţa omologului său român, că: ”România este pregătită să îşi ia unele angajamente (..) Vreau ca joi, la Consilul European, să ne putem coordona, pe toate dispoziţiile ce ţin de frontiere, pentru a controla mai bine intrările şi ieşirile pe continentul european”. Aşa stând lucrurile, este foarte posibil ca dl. Iohannis, prin schimbarea pe care o reprezintă, să fi reuşit să inspire îndeajuns de multă încredere, încât Consiliul European de la Bruxelles să facă vorbire măcar de graniţele aeriene şi cele maritime, dând un termen încurajator. Pentru cele terestre va mai trebui probabil încă un MCV şi alţi câţiva peşti mari, cum se referea fostul comisar pentru extindere Verheugen la politicienii români corupţi, care să ajungă în năvodul tot mai nemilos al DNA.

Cristian Ivaneş