Istoria unui vis
Prefaţa la cartea „Istoria unui vis”, scrisă de Vali Şerban, care va fi lansată vineri, 21 noiembrie, la Alba-Iulia, în cadrul Festivalului Naţional de Muzică Folk „Ziua de mâine”.
Articol editat de , 14 noiembrie 2014, 10:56
Aştept de multă vreme o carte despre muzica folk şi despre Cenaclul Flacăra, pentru că interesul publicului pentru acest gen şi ceea ce ţine/a ţinut de el a rămas foarte mare. Încă şi mai mare dacă subiectul este Cenaclul Flacara, dacă vii de acolo, ai văzut/ascultat/trăit ceea ce povesteşti. Pentru că despre cenaclu şi despre creatorul său s-a citit şi ascultat mai mult ceea ce a ieşit din fierea celor care nu i-au iubit. Nu ştiu de ce niciunul dintre cei care au făcut carieră acolo nu şi-a asumat un atare demers până acum, aşa că vă mărturisesc că am fost entuziasmat când am aflat de intenţia lui Vali Şerban de a face acest lucru, apoi şi mai entuziasmat când l-am văzut scriind la această carte. Şi, îndrăznesc s-o spun, omul a fost atent la toate încă din prima lui seară la cenaclu şi încă din prima sa zi de scris, iar cartea pe care a ne-o oferă acum are tot ce îi trebuie încât cel care nu a fost contemporan Cenaclului Flacăra să îşi dorească să fi făcut parte din acea mişcare culturală. Autorul pune accente pe momentele importante ale istoriei cenaclului, mai ales pe perioada celor şapte ani pe care i-a petrecut, trăit chiar, acolo. Zâmbind sau scrâşnind. Pentru că asta a fost viaţa în Cenaclul Flacăra, zâmbet şi scrâşnet, n-aş putea preciza proporţia.
“Istoria unui vis” este o carte care disecă acel organism viu care a fost Cenaclul Flacăra, iar Vali Şerban descrie faptele aşa cum le vede sau le-a văzut el la vremea respectivă, fără a-l pierde o clipă din ochi pe Adrian Păunescu. Aceasta pentru că între ei a fost o relaţie ciudată: poetul îl aprecia, îl iubea, dar nu-i putea suporta îndărătnicia înspre libertinismul folkistului. La rândul său, acesta l-a iubit, idolatrizat chiar în momentele de graţie. Dar l-a şi sfidat. Deşi apropiat poetului, Vali Şerban părea mereu în opoziţie acolo. Peste toate acestea s-a aşternut praful timpului, astfel că acum nu mai contează ce a fost atunci, ci mai degrabă ce a rămas.
Vor fi destui care să nu fie de acord cu judecăţile de valoare ale autorului, pentru că sunt câteva notabile, în această carte. Uitaţi-vă numai la ceea ce crede el despre promovarea de către poet a acelui cântec- Puştoaica-promovare pe care Vali o cataloghează ca fiind o crimă împotriva muzicii româneşti. El vede în acel cântec sămânţa manelizării de mai târziu a spaţiului muzical românesc. Să fi fost chiar aşa, mă întreb, deşi în nesfârşitele discuţii pe această temă am cam fost de acord cu prietenul meu. Şi cititorul va mai avea parte şi de alte teme incitante, abordate în carte.
Şi acum, despre prietenie:
Era într-o zi de iunie a anului 1984, când am păşit şi eu, la Baia Mare, pe culoarul autocarului ticsit de chitare şi feţe cunoscute. Îmi căutam un loc, dar nu îndrăzneam să mă aşez pe niciunul dintre cele 3- 4 scaune libere din autocar. Mai ales după ce la prima încercare mi s-a sugerat să caut mai în spate unul. Şi am mers în picioare vreo douăzeci de km, ţinându-mă drept şi privind ţintă prin parbriz, pe lângă nea Sandu, şoferul. Deodată mă aud strigat din spatele dirijabilului şi sunt poftit să mă aşez lângă omul care cânta dumnezeieşte în fiecare seară, Dor de Bacovia. “Vino în mlaştină, băiete, până se va găsi şi pentru tine un loc mai bun”, iar eu, deja cu stomacul făcut ghem de la tangajul de 120 la oră a maşinii pe drumurile de atunci, m-am conformat. Şi am rămas acolo mult şi bine, până în primăvara lui ’85 când, urmându-mi ilustrul model, care tot părăsise cenaclul, alungat sau din proprie iniţiativă, de vreo şapte ori (a se citi asta în carte), am plecat şi eu. Numai că în scurt timp nu am mai avut la ce să mă întorc. Acolo, în mlaştină am auzit celebra întrebare “de ce mergem pe calea ferată?”, pusă în somn de Vali într-o zi în care nimeni din autocar nu ştia ce căutam pe coclaurii de pe malul Mureşului, în aval de Arad. Sau, am învăţat binecunoscutul imn al mlaştinii ticluit de Doru Stănculescu în preajma vreunei discuţii de sus pe seama capetelor noastre, a pletelor ce ar fi trebuit retezate (s-a întâmplat şi aşa ceva în vara lui ’84, pe litoral). Să vi-l spun eu dacă nu-l ştiţi: “Trec rânduri, rânduri muncitorii/ Cu păru-n vânt desfăşurat/ E părul marilor victorii/ De Partid retezat”, refren făcut pe seama unui cântec muncitoresc al vremii. Pentru că la cât eram de hârşiţi şi revoltaţi mai mereu, muncitori eram şi noi. Puteam uita mâna aceea întinsă vreodată?
Şi nu voi încheia înainte de a remarca talentul de scriitor al bunului meu prieten!
Am tot spus, unuia sau altuia, tuturor când cântam împreună, că Vali Şerban s-a născut să fie poet, înainte de a fi folkist. Deşi vocea sa a impresionat întotdeauna. Cu această carte însă, Vali îşi completează statura de poet, până la cea de scriitor. Verb, umor, ironie, de toate veţi găsi în “Istoria unui vis” şi mai că îmi vine să-mi scriu aici adresa de mail şi să vă cer să îmi trimiteţi impresiile voastre după ce veţi citi cartea. Dar nu fac acest lucru şi vă aştept în sălile în care va concerta Vali şi de acum înainte, pentru a-l aplauda. Pentru cântec şi pentru cartea aceasta deopotrivă! Pentru care trebuie să-i mulţumim, mai ales noi, camarazii săi!
Florin Săsărman
