Interviurile Radio Cluj – ANA HOMPOT: „Cărţile îmi redau lumea pe care eu nu pot să o văd”

– Stimată doamnă Ana Hompot, aţi purtat bastonul alb?

Articol editat de Carmen Sas, 16 octombrie 2014, 10:58 / actualizat: 11 noiembrie 2014, 12:09

– Nu, n-am purtat bastonul alb. În general, femeile evită lucrul acesta. Cel puţin eu am resimţit bastonul ca pe un simbol puţin strident. Nu merge cu poşeta!

– Cum aţi reuşit să vă orientaţi fără baston?

– Până acum 10 ani m-am orientat foarte bine, lejer chiar. Clujul era mai liniştit, eram foarte atentă, aveam o foarte bună putere de concentrare. Clujul astăzi este mai gălăgios şi mai aglomerat, nu mai merge, aşa că ies în oraş însoţită de o prietenă, de prietenul meu… Orientarea se face în funcţie de sunetele din ambient. De exemplu, la traversarea străzii eram atentă să trec cu cineva care mergea o dată cu mine. Încercam să mă orientez după alţi oameni, după pietoni. Pe de altă parte, Clujul e alcătuit din oameni generoşi şi foarte multă lume mă ajuta. În rest, există o capacitate de orientare, există în noi nişte senzori… De exemplu, sunt obiectele mari, se simt de la o anumită depărtare. Ca o umbră, aşa… Şi-atunci orientarea e simplă. După aceea, pentru a nimeri, pentru a găsi, pentru a identifica un magazin număram paşii până la intrarea respectivă. Sigur, mai ajută şi mirosurile… Aveam tot felul de repere ale mele.

–Credeţi că dacă eu aş închide ochii acum şi aş pleca din cabina de înregistrare aş reuşi să ajung în birou?

-Nu v-aş sfătui, mai ales dacă sunt scări! Cine nu este obişnuit, nu poate. Asta presupune un antrenament de-a lungul anilor, un fel de experienţă, un fel de adaptare a sistemului nervos, a abilităţilor… Nu, nu se poate, aşa, deodată!

-Cum reuşiţi să vă creaţi imaginea unui om, a unei persoane cu care dialogaţi sau pe care o ascultaţi?

– Eu am văzut în copilărie şi-atunci am o imagine globală. Am reprezentări, vreau să spun. Şi, în funcţie de asta, îmi imaginez persoanele. Uneori coincide imaginarul meu, alteori nu. E adevărat că persoanele de care sunt interesată îmi sunt descrise. Dar e aşa de frumos să te joci câteodată un pic, să alături unei voci o imagine. Şi uneori eşti amuzat că nu coincide deloc.

– Cum credeţi că sunt priviţi nevăzătorii astăzi?     

– Extrem de divers. De la respect, de la admiraţia excesivă, până la dispreţ, la teamă chiar. Sunt oameni cărora o deficienţă evidentă le provoacă un fel de anxietate. E foarte ciudat. Fiecare ne percepe în funcţie de educaţia lui. Oamenii mai educaţi ne iubesc, ţin la noi mult mai mult decât cei care sunt foarte simpli şi care au senzaţia că suntem marcaţi, că ducem cu noi un păcat strămoşesc…

– Aţi fost pusă, uneori, în situaţii jenante?

– Da, s-a întamplat! Mi s-au pus întrebări stupide, de genul: dar dumneavoastră cum mâncaţi, dacă nu vedeţi? La care răspunsul meu, foarte senin, a fost: dar dumneavoastră mâncaţi în faţa oglinzii? Trebuie să avem şi reacţii cu umor, nu este bine să ne supărăm aşa tare.

– Cum reuşiţi să citiţi? Pentru că ştiu că sunteţi o mare cititoare, dincolo de faptul că scrieţi şi sunteţi poetă!

– Eu sunt o cititoare obsedata, bulimică, nu ştiu… Sunt mai multe modalităţi. Există lectura în sistemul braille, dar cărţile sunt reduse numeric. Apoi, Asociaţia Nevăzătorilor editeaza cărţi audio. Şi mai am eu o soluţie… Am o prietenă care îmi citeşte enorm de mult literatura de dată foarte recentă, pentru că asta mă interesează pe mine. Şi această doamnă, Stela Fărăgău, căreia nici nu ştiu cum să-i mulţumesc pentru efortul colosal pe care îl face, îmi citeşte cărţile, aşa, de la un capăt la altul, pe casete audio. Ascult casetele, apoi le reînregistrăm cu alte cărţi. Anul acesta mi-a citit cam 170 de cărţi până acum!

– Este impresionant efortul doamnei Fărăgău, dar şi al dumneavoastră. Pentru că trebuie să ai răbdare să „asculţi” atâtea cărţi…

– Iubirea de carte este iubirea mea majoră, credinţa mea majoră. Mie carţile îmi redau lumea pe care nu pot să o văd. Cum să vă spun? Am sentimentul că tot ce îmi ia faptul că nu văd îmi restituie cartea, pentru că prin carte mă reracordez la viaţă. Experienţa de viaţă a unui nevăzător este, totuşi, limitată. Prin carte, imaginea lumii poate fi recuperată foarte bine şi, uneori, chiar mai nuanţat decât dacă ai acces nemijlocit la realitate. Cu ochii minţii, uneori, scrutezi mai adânc.

– Ce le-aţi transmite persoanelor care văd?

– Le-aş transmite faptul că, dacă li s-ar întâmpla vreodată să nu mai vadă, să nu uite că există şi o lumină interioară. Există o lumină a sufletului şi pe aceea nu au voie să şi-o piardă niciodată.

Interviu realizat de Dan Moşoiu

Ana Hompot. Născută în 17 februarie 1955, în Deva. Poetă. A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca. Volume publicate: „Printre cuvinte”, 1982; „Sensul interzis”, 1996;  „Aripi împrumutate de la îngeri”, 1998; „Şi a rămas poezia”, 2003.