America şi încrederea în aliaţi
Săptămâna trecută a marcat începutul unui un capitol în relaţiile dintre Statele Unite şi unii alianţi din NATO.
Articol editat de Alina Vingan, 7 octombrie 2014, 14:21
Există momente în istorie când o declaraţie a unui înalt demnitar occidental face şi înseamnă mai mult decât concluziile unui şir nesfârşit de simpozioane şi mese rotunde. De pildă, la 2 noiembrie 1917, secretarul pentru afaceri externe de la Londra, Arthur James Balfour, a promis să susţină „stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu„.
Faptul a rămas cunoscut în istorie ca “Declaraţia Balfour”. Este de fapt momentul zero al naşterii Israelului, idee desăvârşită mai târziu, după cel de al doilea război mondial, în 1948. Revenind, la Washington, în cadrul CEPA (Central Europe Strategy Forum), doamna Victoria Nuland, asistent al secretarului de Stat american, a amintit că în urmă cu 25 de ani, în Europa Centrală, „cetăţenii s-au ridicat pentru dreptul la organizarea de alegeri libere, au construit instituţii puternice şi independente, o societate civilă şi o presă vibrantă”.
Şi domnia sa a continuat: “Vedem lideri din regiune care, în timp ce culeg beneficiile apartenenţei la NATO şi UE, par să fi uitat valorile pe care se bazează aceste instituţii”.
Şi doamna Nuland a continuat: Aşa că astăzi îi întreb pe aceşti lideri: Cum puteţi dormi sub umbrela Articolului 5 al NATO noaptea, în timp ce ziua promovaţi „democraţia iliberală”, încurajaţi naţionalismul, impuneţi restricţii presei sau demonizaţi societatea civilă?! Pun aceeaşi întrebare şi în legătură cu cei care protejează oficialii corupţi de urmărirea judiciară, evitând Parlamentul atunci când este convenabil pentru ei sau fac afaceri care cresc dependenţa ţărilor lor de o sursă de energie în pofida politicii declarate de diversificare.
Această declaraţie a doamnei Nuland a deschis apetitul jurnaliştilor din toată lumea pentru speculaţii de tot felul, mai cu seamă însă în ţările care, consideră experţii în politică internaţiomnală, ar fi fost vizate în primul rând, fără a fi nominalizate, desigur.
Vara aceasta, la Tuşnad, premierul Orban tuna şi fulgera împotriva lăcomiei capitalismului şi liberalismului, folosind o expresie deja existentă în ştiinţele politice, anume democraţie iliberală, sau neliberală. Ea a fost introdusă de Fareed Zakaria (pe care puteţi să-l vedeţi duminica la CNN în programul GPS) în 1997, într-un articol rămas celebru în Foreign Affaris.
Democraţiile iliberale sunt acelea care limitează libertăţile oamenilor pe care pretend că-i reprezintă, producând regimuri centralizate şi nu rareori naţionaliste. Nu există dubii că doamna Nuland se referea, în prima parte a aserţiunii sale, la ieşirile şi derapajele pe cât de spectaculoase, pe atât de periculoase, ale primului ministru de la Budapesta.
În plus, reglementarile privind presa din Ungaria din anul 2000 au pus atunci pe jar atat Uniunea Europeană, cât şi Departamentul de Stat.
Dar cea de a doua zicere a doamnei Nuland, care, a nu se uita, reprezintă opinia Guvernului Statelor Unite? Ne amintim de variile declaraţii ale diplomaţilor americani la Bucureşti, care, atunci când vine vorba de marea corupţie, se declarau uimiţi că de pildă un parlamentar corupt nu poate fi reţinut ori arestat fără încuviinţarea colegilor săi (art. 72 din Constituţie). Mai mult, membrii guvernului, tot conform Constituţiei, nu pot fi urmăriţi penal decât la cererea Camerei Deputaţilor, Senatului sau a Preşedintelui. Americanii pur şi simplu nu pot înţelege de ce legislaţia românească, începând chiar cu Legea Fundamentală, dă impresia că lupta împotriva corupţiei la nivel înalt e cel puţin neagreată.
Desigur, celebrul de acum dosar Microsoft este un test serios pentru justiţia din România, şi modul de soluţionare nu va fi altceva decât o hârtie de turnesol a părţii de baricadă alături de care România doreşte să fie. America şi lumea liberă promovează la modul cel mai serios egalitatea tuturor în faţa legii, indiferent de rang sau funţie. Corupţia la nivel înalt erodează statul şi în cele din urmă capacitatea sa de a se apăra, inclusiv la modul fizic, aşa cum a demonstrat atât de elocvent criza recentă din Ucraina.
NATO, care în acest moment înseamnă Statele Unite, nu-şi poate permite să aibă state corupte şi implicit şubrede la graniţele sale. Dl. George Freidman, fondatorul Stratfor, declara tot săptămâna trecuta, de astă dată la Bucureşti, că, pentru a fi apărat invocând art. 5 din Tratatul NATO, un stat trebuie să fie capabil să se apere singur. În limbaj nediplomatic asta înseamnă că respectiva ţară trebuie în primul rând să se apare singură împotriva cancerului care macină mortal orice societate – corupţia. Dacă eşuează, cum mai poate veni la noi cu jalba în proţap să ceară ajutor? Şi cam toţi analiştii interpreteză cuvintele doamnei Nuland ca fiind un avertisment teribil de serios, deschizător de posibile noi realităţi.
Cristian Ivaneş
