Actrița Anda Onesa: Vârsta de 66 de ani e norocoasă pentru mine

Prezentă la Cluj, la TIFF, a acordat un interviu pentru postul nostru de radio.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 23 iunie 2026, 12:05

Premiul de Excelență la TIFF.25 a fost decernat actriței Anda Onesa. Născută la Pucioasa, județul Dâmbovița, în 1960, a debutat în film pe când era elevă de liceu, la 17 ani, în „Septembrie”, regizat de Timotei Ursu, în care joacă o tânără ospătăriță modestă și visătoare care-l însoțește la mare pe eroul rebel în geacă de piele jucat de Geo Costiniu.

Rolul ei cel mai important rămâne probabil Anastasia din „Duios Anastasia trecea” de Alexandru Tatos, pentru care a primit premiul de interpretare feminină la Festivalul de la Karlovy Vary în 1980. Puteți vedea sau revedea „Duois Anastasia trecea”, pe platforma Cinepub.
Anda Onesa a mai jucat în „Pas în doi”, „Noi, cei din linia întâi”, „Flori de gheață” și „Balanța” de Lucian Pintilie. După Revoluție, a emigrat în Statele Unite, unde trăiește și în prezent.

Absolventă de filosofie, vreme de mai mulți ani a fost profesoară într-un sat din Teleorman, iar după 1989 a lucrat pentru scurt timp în TVR.
Prezentă la Cluj, la TIFF, a acordat un interviu pentru postul nostru de radio.

DB: Sunt atât de multe lucruri pe care aș vrea să le discutăm, că nici nu știu de unde să încep. Am impresia că ați trăit într-o viață mai multe vieți. Toate experiențele pe care le-ați avut, experiența americană, profesoratul aici în România, în Teleorman, ca să nu mai vorbim despre cinema. Cu ce-ar fi cel mai bine să începem?

AO: La un moment dat, un prieten îmi spunea, prin anii ’90: Anda, tu ai muncit și ai făcut mai multe decât 5 bărbați până la vârsta asta. Provin dintr-o familie muncitoare, serioasă, învățată cu disciplina, cu simțul datoriei să-mi fac treaba bine, știi, după vorba bănățeanului, dacă îi musai cu plăcere. Și… Nici eu nu știu de unde să încep. Cred că asta formează baza mea. Și de aici, actoria, unde am intrat din întâmplare, dar nu cred că a fost o întâmplare. Știi cum e? Fiecare cu karma lui, cu destinul lui. Pe la 13 ani am început să mă gândesc că o să fiu foarte cunoscută până ajung să fac 20 de ani.

DB: Simțeați lucrul ăsta?

AO: Da. O voce mi-a spus în cap. Și vocea asta am avut-o toată viața. Îngerașul meu păzitor, care m-a scos din situații de viață și de moarte, e mereu cu mine. Și… a venit chestia asta foarte complicată de a face film. De la bun început însă, mie mi s-a părut foarte ușor. Mi-aduc aminte de prima zi de filmare la „Septembrie”, toată lumea cu emoții. Numai mie nu mi-a păsat de cameră. M-am simțit foarte confortabil. Sigur că, pe măsură ce îmbătrânești, devii mai conștient, știi mai multe detalii tehnice. Pentru că trebuie să înveți tehnică, multă tehnică. Actoria de film se face în funcție de camera. Trebuie să înveți ca să știi cum să joci. Pentru că, dacă nu înțelegi chestiunile tehnice, nu știi cum să joci. Că într-un fel joci când ai prin plan, altfel joci când e plan mediu, altfel joci când e plan general.
Astea trebuie învățate. Dar Timotei Ursu, la„ Septembrie”, a fost un profesor foarte bun pentru mine. Că și-a dat seama că trebuie să învăț lucrurile astea, că mie nu îmi păsa de camera, mie îmi păsa de ce aveam eu de făcut.

DB: Vă plăcea rolul?

AO: Da. Da, mi-a plăcut. Mi s-a dat scenariul și l-am citit, mi-a plăcut personajul și… eram de acolo. Însă trebuie să îți spun că Geo Costiniu, așa ca bărbat, m-a lăsat complet indiferentă. Eram prieteni, ne împăcam bine, însă între noi n-a fost niciodată o atracție fizică. A trebuit să jucăm asta și cred că ne-a ieșit. Pentru că ești actor și trebuie să minți frumos publicul.

DB: Cum se simțea celebritatea în vremea aceea? Erau vremuri grele.

AO: Da, erau vremuri foarte grele. După „Septembrie”, după premieră, după ce a ieșit filmul, am început să primesc sute și sute de scrisori pe zi de la băieți, de la liceeni. Și mă durea sufletul, că unii săracii cred că îmi scriau pentru că erau foarte nefericiți. Foarte mulți erau de la licee militare, liceul naval, și eram … povestea de dragoste a vieții lor. Și unii decorau scrisorile și plicurile ca să-mi atragă atenția. Știam lucrurile astea, dar mi-a fost frică să răspund.

DB: Deci n-ați răspuns?

AO: Nu, pentru că nu știi niciodată, poate mă trezeam cu el la poartă. Mi-a fost frică.
Ei nu știau adresa mea din Pucioasa. Scriau pe plic doar Anda Onesa, Pucioasa, județul Dâmbovița și veneau scrisorile, bineînțeles, automat, că tot orașul era în revoluție. Erau toți mândri că o fată de la ei din localitate e celebră. Citind unele dintre acele scrisori chiar am plâns. Până la urmă, și eu eram un copil, aveam 17, 18 ani. Iar cei care-mi scriau erau toți de vârsta mea.
Revenind la întrebare, celebritatea era mai ușoară, zic eu acum, pentru că nu era internetul, nu era toată această presiune. De exemplu, dacă ești o fată frumușică, cum am fost eu, toți bărbații care se uită la tine cred că au dreptul să te și aibă, sau, nu știu, să se lege de tine. Ești considerată un fel de bun public. Și a trebuit să să învăț foarte repede să navighez în această nouă situație. Noroc că întotdeauna au avut un cap bun pe umeri. Nu m-am lăsat niciodată distrasă, asta și datorită educației pe care o primisem în familie. Maică-mea era foarte strictă cu mine. Ținea foarte mult la principii. De fapt, principiile le-am moștenit la bunica mea, iubita mea, care m-a și crescut.
 

DB: Povestiți-ne despre bunica. Cum o chema? Cum era?

AO: Se numea Maria. Dar numele ei… Eu i-am botezat pe bunica și pe bunicu. Aveam un an și ceva. Am vorbit foarte repede. Și foarte mult, ca și acum. (râde) I-am botezat Makuliki și Takuliki. Și așa le-a rămas numele în Pucioasa. Bunica mea era o ființă absolut extraordinară, cu o voce de soprană. Dumnezeu i-a luat vocea din cauza unui doctor idiot. A avut la un moment dat un nodul la tiroidă și a fost operată. Și doctorul a intrat beat în operație și i-a tăiat un nerv care i-a paralizat o coardă vocală. Deci ce a avut ea mai de preț s-a dus. Dar era foarte pricepută în leacuri și plante medicinale. Împreună cu doamna Andrieș, cu vecina noastră, se duceau pe deal, culegeau plante, făceau ceaiuri, scriau în caiețele rețete. Eu, toată copilăria mea, până am plecat de acasă am fost tratată de bunica numai cu ceaiuri, cu frecții.
Bunicii îi plăcea istoria. Citea foarte mult. Ca noi toți în familie, de fapt.

DB: Care erau lecturile copilăriei dumneavoastră?

AO: Foarte amestecate. Prin clasa a cincea sau a șasea am citit Thaïs, de Anatole France. În mod clar, nu era o lectura potrivită. Ce să înțelegi la vârstă aia despre viețile sfinților? Sau Kafka. Când m-am dus la liceu, am fost cooptată la revista literară a școlii și profesorul Rușeț, eroul Rușeț, care a fost omorât de securitate în 1989, a vrut ca cineva să facă o recenzie la Kafka. Și m-am oferit să o fac eu. Păi ce, tu ai citit Kafka, m-a întrebat profesorul. A, zic da, din clasa șaptea. Deci lecturile mele erau complet amestecate.

DB: Și la filosofie de ce v-ați dus? Nu era o cale uzuală pentru o fată.

AO: Nu. Nu era. Asta e moștenire de la bunicul meu din partea tatălui, pe care l-am iubit și l-am respectat foarte tare și care era un intelectual fin. Eu am avut o bubă. Voiam să știu cum face Ceaușescu deciziile alea perfecte. Cum e posibil așa ceva? Și am intrat în facultate cu gândul să o fac foarte serios, deși cei din domeniul academic au crezut la început că a venit și diva să-și facă așa… o toană. După aceea și-au dat seama că sunt un student foarte serios.
Cei din partea artistică s-au considerat trădați, asta ne dă peste nas sau ce vrea să facă. În sfârșit întotdeauna am fost așa, între două ape. Și eu am făcut specializarea sociologia comunicării.
Teza mea a fost instrumentarea și fundamentarea deciziei. Eu am vrut să zic și politice, dar bineînțeles că îndrumătorul meu, un profesor foarte curajos, Aculin Cazacu, a zis, mă, fată, lasă-o că și așa suntem cu oala pe foc. Pentru că era un subiect tabu.
Mă rog, am fost chemată și la Academia securității „Ștefan Gheorghiu” să fiu convinsă să schimb tema și am zis că nu schimb. Asta este ideea mea și asta vreau să fac.
Și… la examenul de licență, unde mi-am prezentat teza, profesorul meu m-a băgat dimineață, dimineață de tot, a chemat și Comisia dimineață la ora 8, m-au frecat de mi-a ieșit untul, dar am luat 10. Și la 5 minute după ce am ieșit, a venit doamna Olivia Clătici, care era secretarul cu propaganda, să mă pice. Dar eu ieșisem deja. Așa că am scăpat, n-a avut ce să-mi mai facă.

DB: Cum vă simțiți la TIFF? Cum simțiți atmosfera festivalului?

AO: Este o mașinărie uriașă. Nu-mi vine să cred cât de bine funcționează. Este o energie debordantă. La 66 de ani, mă mir că țin pasul. Și sunt tratată ca o mare vedetă, cu interviuri, cu sesiuni foto, cu machiaje profesionale. Nu mi s-a întâmplat așa ceva niciodată. Deci, 66, vârsta mea de acum, e un număr norocos.

Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online AICI. Ne găsești și pe facebook, X și instagram.