Eroism, tăcere, vieţi risipite: se împlinesc 40 de ani de la explozia centralei nucleare Cernobîl

O tragedie care încă nu și-a găsit răspunsurile.

Articol editat de cristina.rusu, 25 aprilie 2026, 00:00

La 40 de ani de la dezastrul de la Cernobîl, cea mai gravă catastrofă nucleară din istorie rămâne un reper dureros al erorilor, al tăcerii și al sacrificiului uman. Dincolo de cifre și statistici, Cernobîl înseamnă povești de viață frânte și lecții care, nici astăzi, nu sunt pe deplin asumate.

Una dintre cele mai tulburătoare scene din miniseria Chernobyl, produsă de HBO, arată soldați care îngroapă în beton câinii uciși, considerați un pericol într-o zonă contaminată și scăpată de sub control. Este o scenă care a rămas în memoria publicului prin forța ei vizuală și emoțională. Și totuși, realitatea din primăvara anului 1986 a fost, în multe privințe, mai greu de cuprins decât orice ficțiune.

O imagine mai amplă și mai fragmentată apare în cartea Dezastrul de la Cernobîl: mărturii ale supraviețuitorilor a scriitoarei Svetlana Aleksievici.

Acolo, tragedia nu are o singură formă, ci se compune din sute de povești: o femeie însărcinată care își pierde copilul pentru că a ales să-și vegheze soțul pompier muribund; un tată care aduce acasă, fără să știe, obiecte contaminate, cu care se joacă fiica lui; bătrâni care refuză evacuarea pentru că au supraviețuit războiului și cred că vor supraviețui și radiației, un pericol invizibil; soldați trimiși să execute ordine absurde – „să îngroape pământul în pământ” – în schimbul unor promisiuni vagi de apartamente.

Cartea, dar şi seria HBO, nu au fost bine primite la Moscova, unde chiar s-a încercat lansarea unui contraserial cu versiunea oficială. Ceea ce arată că nici acum, după 40 de ani, Moscova nu e gata să recunoască greşelile şi să-şi asume vreo responsabilitate în ceea ce s-a întâmplat.

Noaptea care a schimbat totul

În noaptea de 26 aprilie 1986, la reactorul 4 al Centralei Nucleare de la Cernobîl, lângă orașul Prîpeat, un test de siguranță a scăpat de sub control. Erori umane, combinate cu defecte de proiectare ale reactorului, au dus la o creștere bruscă a puterii și la două explozii succesive. Acoperișul a fost aruncat în aer, iar grafitul aprins și materialul nuclear au fost împrăștiate în atmosferă.

Incendiul a ars zile întregi, eliberând cantități uriașe de radiații. Primele echipe de intervenție au acționat fără protecție adecvată, fără să știe exact la ce sunt expuse. Misiunea aşa-numiţilor “lichidatori” era să limiteze dezastrul cu orice preț. Au stins incendii, au aruncat nisip și bor peste reactor, au curățat manual bucăți de grafit radioactiv de pe acoperișuri, lucrând uneori doar zeci de secunde pentru a evita doze letale. Au spălat clădiri, au îndepărtat sol contaminat, au îngropat sate întregi. Au construit în grabă un „sarcofag” de beton peste reactorul distrus.

Ordinele erau scurte, urgente și adesea lipsite de explicații. În multe cazuri, riscurile erau minimalizate sau ascunse. Costul uman a fost uriaș: sute de mii de oameni implicați, mulți dintre ei marcați pe viață de boală.

O tragedie ținută sub tăcere

Uniunea Sovietică nu a anunțat imediat accidentul. Europa a aflat indirect, după ce niveluri crescute de radiații au fost detectate la Centrala Nucleară Forsmark din Suedia.

Abia pe 28 aprilie a venit o confirmare oficială, succintă și incompletă. Între timp, în multe locuri viața continua aparent normal. În unele orașe din blocul estic, inclusiv în România, populația nu a fost informată corect, iar evenimente precum paradele de 1 Mai s-au desfășurat fără restricții, în timp ce alte țări recomandau deja oamenilor să rămână în case.

Viața după Cernobîl

Orașul Prîpeat a fost evacuat abia după 36 de ore. Oamenii au plecat cu ideea că se vor întoarce în câteva zile. Nu s-au mai întors niciodată. În jurul centralei a fost creată o zonă de excludere de aproximativ 30 de kilometri, iar sute de mii de persoane au fost relocate.

Pe termen lung, efectele au fost profunde: creșteri ale cancerului tiroidian, contaminarea solului și a apei, dar și traume sociale și psihologice greu de cuantificat.

La aproape 40 de ani de la accident, zona rămâne contaminată. Prîpeat este un oraș-fantomă, invadat de vegetație. În schimb, orașul Cernobîl este încă locuit temporar de câteva sute de oameni – muncitori și cercetători.

Reactorul 4 este acoperit de o structură modernă de protecție, însă riscul nu a dispărut complet. În 2025, această structură a fost avariată de un atac cu dronă, ceea ce a ridicat din nou semne de întrebare privind siguranța sitului.

Organizații precum Greenpeace avertizează că deteriorarea protecției ar putea duce, în timp, la eliberarea de praf radioactiv, chiar dacă un nou dezastru de amploarea celui din 1986 este considerat improbabil.

Cernobîl nu este doar o catastrofă nucleară. Este și o lecție despre tăcere, despre decizii luate în grabă sau ascunse, despre eroismul unor oameni trimiși în necunoscut și despre fragilitatea adevărului într-un sistem care preferă controlul în locul transparenței.

Iar poate cel mai tulburător lucru este că, până şi după 40 de ani, realitatea şi responsabilitatea e considerată mult prea greu de privit.

Andrea Nagy

Radio Cluj poate fi ascultat şi online AICI. Ne găsești și pe facebook, X și instagram.