Filmul de weekend: Pillion sau dependența care doare

Cel mai bun film independent britanic al anului trecut.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 28 martie 2026, 00:00

Sunt povești de dragoste care încep cu fluturi în stomac și se termină cu aplauze. Și mai sunt cele care încep cu un nod în gât și se termină cu o tăcere apăsătoare. Pillion, desemnat cel mai bun film independent britanic al anului trecut, face parte fără dubii din a doua categorie.

Nu e o poveste comodă. Nu e nici măcar una pe care s-o urmărești relaxat, cu telecomanda în mână și telefonul la îndemână. Pentru că vorbește despre o relație care, deși pare la început doar intensă și pasională, alunecă treptat într-un teritoriu mult mai întunecat.

Avem doi oameni care se întâlnesc într-un moment de fragilitate. Unul pare sigur pe sine, magnetic, dominator. Celălalt – nesigur, dornic de validare, aproape disperat să fie văzut, acceptat, iubit. Din această combinație se naște o dinamică dezechilibrată, dar extrem de recognoscibilă.

La început, dominarea e seducătoare. Vine la pachet cu atenție, cu senzația că, în sfârșit, cineva îți dă direcție, sens, poate chiar identitate. Dar, pas cu pas, gesturile devin reguli. Regulile devin constrângeri. Iar constrângerile se transformă în abuz.

Pillion nu ridică tonul. Nu are explozii dramatice spectaculoase. Dimpotrivă, își spune povestea cu o liniște aproape neliniștitoare. Abuzul nu vine cu uși trântite și țipete, ci cu tăceri, cu priviri, cu mici compromisuri repetate până când nu mai rămâne nimic din tine.

E un film despre dependență emoțională, dar și despre nevoia aproape patologică de a fi validat de celălalt. Personajul vulnerabil acceptă, rând pe rând, lucruri pe care altădată le-ar fi respins fără ezitare. Nu pentru că nu le vede, ci pentru că frica de a pierde acea atenție devine mai mare decât disconfortul.

Regizorul și totodată scenaristul Harry Lighton nu judecă și nu oferă soluții simple. Nu există un moment de revelație salvatoare, nici o ieșire spectaculoasă din acest carusel emoțional. Doar acumulare. Doar tensiune. Doar acea senzație că lucrurile merg într-o direcție greșită, dar nimeni nu are curajul – sau puterea – să apese frâna.

Interpretările sunt remarcabile tocmai prin această reținere. Nu vedem personaje caricaturale, ci oameni reali, cu slăbiciuni, cu orgolii, cu nevoi care se ciocnesc și se rănesc reciproc.

Pillion a a fost declarat cel mai bun film independent tocmai pentru că nu se teme să fie incomod. E genul de film care nu te face neapărat să-l recomanzi tuturor, dar pe care nu-l uiți ușor.

Și poate că aici e și miza lui cea mai mare: să te pună pe gânduri. Să te facă să-ți pui întrebări despre limite, despre putere, despre cât din tine ești dispus să cedezi pentru a nu rămâne singur.

Iar dacă până acum ați crezut că știți exact ce fel de poveste urmăriți, ei bine, Pillion mai are un ultim detaliu de oferit. O nuanță care, pentru unii, va conta enorm.

Cei doi protagoniști sunt de același sex.

Și, brusc, pentru o parte din public, filmul nu mai e doar despre abuz, dependență și fragilitate umană. Devine – nedrept – despre altceva. Ceea ce spune, poate, mai multe despre noi decât despre povestea de pe ecran.

Tiberiu Crișan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, X și instagram.