Filmul de weeekend: Deaf – între sunet și tăcere: o poveste despre iubire și fragilitate

O poveste despre iubire, familie și fragilitatea comunicării.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 28 februarie 2026, 00:00

Într-o perioadă în care flamboayantul One Battle After Another câștigă trofeu după trofeu (cel mai recent a primit 6 premii Bafta), e nevoie și de povești domestice, mai puțin spectaculoase, dar, de ce nu, mai credibile și sensibilizatoare.

Ne retragem așadar în însorita regiune Murcia din Spania, unde un tânăr cuplu așteaptă cu bucurie venirea pe lume a copilului lor.

Departe de viața corporatistă, el e fermier, ea – olar. În timpul liber ies în natură cu câinele lor, se îmbăiază într-un lac paradisiac ascuns printre stânci, se văd cu prietenii. Par fericiți, seara caută împreună nume pentru micuțul așteptat cu multă emoție.

Venirea pe lume a fetiței nu e lipsită de provocări. Pe lângă cele cu care se întâlnește fiecare familie obișnuită, personajele noastre mai trebuie să treacă peste un obstacol.

Tânăra mamă e surdă, tatăl nu. Au învățat să comunice foarte bine prin limbajul semnelor însă deficiența ei de auz face pentru cei doi situația mult mai dificilă.

Legătura lor nu se degradează brusc, dar primii ani de viață ai fetiței Ona vor măcina încet o legătură ce părea de nezdruncinat.

Nu din cauza vreunuia dintre ei neapărat, ci fiindcă lipsa auzului face comunicarea mult mai dificilă. Cu copilul, cu partenerul, cu educatoarele de la grădiniță, cu mamele celorlalți copii.

Iar noi, cei ce am fost binecuvântați cu simțul auzului, n-avem cum să fim suficient de atenți și nici nu am învățat să comunicăm cu persoanele care nu aud. Așa că, fără voie, le facem să se simtă izolate.

E de înțeles de ce, după concediul de maternitate, mama va alege să muncească mai mult în atelierul de olărit, acolo unde cei doi-trei colegi o fac să se simtă în siguranță. Sau, într-un moment de criză în familie va fugi la prietenele ei surde, care o iubesc și o acceptă așa cum e.

Și aici filmul face un lucru rar: nu transformă surzenia într-o tragedie. Nu o dramatizează excesiv. Nu caută lacrimi cu orice preț. Arată, în schimb, fisurile mici, aproape invizibile, care apar în viața de zi cu zi. O discuție ratată. O replică neînțeleasă. O privire care nu se întâlnește la timp.

Pe măsură ce Ona crește, tensiunea devine tot mai dureroasă. Copilul începe să audă lumea în care mama ei nu are acces. Apar primele întrebări, primele diferențe. Tatăl, prins între două universuri – cel al sunetului și cel al tăcerii – încearcă să fie puntea dintre ele.

Iar noi, spectatorii, suntem obligați din când în când să intram în lumea mamei – una a zgomotelor joase, înfundate, indescifrabile.

Deaf (Sorda) e, până la urmă, un film despre cât de fragilă e comunicarea, chiar și atunci când unii dintre noi auzim perfect. Despre cât de ușor ne izolăm unii pe alții fără intenție. Și despre cât de greu e să rămâi conectat, atunci când limbajul devine o limită, nu o facilitate.

Nu e un film spectaculos. Nu are explozii, nu are replici memorabile care să circule pe rețelele sociale. Dar are mai multă sensibilitate și umanitate cât toate premiile lui One Battle After Another la un loc.

Minunat. Se vede zilele acestea la Cinema Victoria. Spaniolii l-au apreciat deja – are 6 nominalizări la premiile Goya.

Tiberiu Crișan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, X și instagram.