Prima pagină » Știri » Social » Când afecţiunea devine armă: traficul de persoane începe cu o promisiune de siguranţă

Când afecţiunea devine armă: traficul de persoane începe cu o promisiune de siguranţă

Promisiunile de siguranță și sprijin emoțional sunt folosite de traficanți pentru a exploata persoane vulnerabile.

Articol editat de cristina.rusu, 20 februarie 2026, 14:19

Traficul de persoane rămâne una dintre cele mai grave forme de abuz din societatea contemporană, iar dincolo de dimensiunea penală, fenomenul scoate la iveală inegalități profunde și un eșec al justiției sociale.

Despre cauzele vulnerabilității, despre prevenție și despre ce înseamnă, în mod real, sprijin pentru victime, stăm de vorbă de Ziua Justiţiei Sociale, cu Loredana Urzică Mirea, director executiv al Asociației Eliberare, o organizaţie implicată în prevenirea traficului de persoane şi a exploatării sexuale.

Vulnerabilitatea nu înseamnă doar sărăcie extremă

Deși traficul de persoane este adesea asociat cu sărăcia severă, realitatea din teren este mai nuanțată. În ultimii ani victimele nu au provenit neapărat din medii de sărăcie extremă. Mulți au un acoperiș deasupra capului și își pot asigura strictul necesar, însă trăiesc cu alte forme de lipsă: lipsă de sprijin emoțional, de siguranță și de perspective.

„Dincolo de cauzele evidente – sărăcia, lipsa oportunităților, violența – vedem foarte clar impactul traumelor din copilărie. Vorbim despre persoane care au crescut în medii marcate de abuz verbal sau fizic, de absența unei figuri de atașament sau de expunerea la evenimente traumatizante. Toate acestea creează vulnerabilități care, mai târziu, sunt exploatate de traficanți”, explică Loredana Urzică Mirea.

Recrutarea nu începe, de cele mai multe ori, cu forța, ci cu promisiuni de protecție și afecțiune – acel discurs de tip „eu te voi ține în siguranță”. Este vorba, în esență, despre o nevoie profundă de apartenență și sprijin, pe care traficanții o instrumentalizează.

Un eșec colectiv: stat, comunitate, prevenție

România rămâne una dintre țările cu un număr alarmant de victime minore. Această realitate indică nu doar un eșec instituțional, ci și un eşec al comunităţii.

„Când permitem, ca societate, să existe atât de multe victime, vorbim despre un eșec al statului de a-i proteja pe cei mai vulnerabili. Dar este și un eșec al comunităților. De multe ori, oamenii aleg să închidă ochii”, subliniază Loredana Urzică Mirea.

Prevenția rămâne fragmentară. Lipsesc cercurile de siguranță din jurul persoanelor vulnerabile – acele rețele informale de sprijin care ar putea bloca accesul abuzatorilor. În plus, serviciile destinate victimelor sunt insuficient finanțate. România nu are, de peste un deceniu, un mecanism stabil de asistență susținut din bugetul de stat pentru supraviețuitorii traficului.

Au existat, recent, câteva modificări legislative, inclusiv facilități fiscale pentru angajatorii care oferă locuri de muncă victimelor traficului, însă acestea sunt demersuri punctuale, cu impactul unei picături în ocean.

Online-ul, noul teren de recrutare

O schimbare majoră din ultimii ani este mutarea recrutării în mediul digital. Rețelele sociale au devenit principalul canal prin care persoanele vulnerabile sunt abordate.

„Accesul la potențiale victime este acum mult mai larg. Au apărut metode noi de recrutare și trafic, iar măsurile de protecție sunt aproape inexistente. Nu vorbim suficient cu copiii despre pericolele din online”, avertizează Loredana Urzică Mirea.

În paralel, cresc și cazurile de exploatare sexuală a copiilor în mediul digital, prin materiale de abuz care sunt apoi folosite pentru șantaj. Este un fenomen în expansiune, insuficient reglementat și greu de combătut cu instrumentele actuale.

Stigma și miturile care blochează ajutorul

Victimele se confruntă adesea cu stigmatizare. Persistă ideea greșită că traficul „li se întâmplă doar altora” – oamenilor săraci sau celor din anumite categorii sociale. În realitate, spune Loredana Urzică Mirea, oricine poate deveni victimă, mai ales într-o lume hiperconectată.

Un alt mit larg răspândit este „mitul străinului”: convingerea că traficul este comis de persoane complet din afara comunității. Statistic, în peste 70% dintre cazuri, recrutarea implică pe cineva din cercul apropiat sau o persoană care a construit în prealabil o relație de încredere cu victima.

La fel de falsă este ideea că o persoană exploatată poate pleca oricând: controlul exercitat de traficanți este aproape total.

Ce înseamnă, concret, recuperarea

Reintegrarea unei victime este un proces lung și dificil. Primul pas este securizarea: sprijin psihologic, siguranță emoțională și materială, acces la locuire și documente. Urmează o perioadă de recuperare, apoi un plan individualizat care poate include psihoterapie pe termen lung, sprijin pentru angajare și reconstruirea relațiilor sociale.

„Trauma nu dispare liniar, ci revine. Sunt suișuri și coborâșuri, iar comunitatea – inclusiv angajatorii – trebuie să înțeleagă asta”, explică Loredana Urzică Mirea.

Deși există povești de succes, în care supraviețuitorii reușesc să-și refacă viața, prevenția rămâne esențială; pentru că odată ce traficul s-a produs, recuperarea este extrem de grea.