Prima pagină » Reportaje » Comunismul între mit și realitate

Comunismul între mit și realitate

Adevărata față a regimului Ceaușescu, în opinia Manuelei Marin, doctor în istorie contemporană.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 25 ianuarie 2026, 00:00

”Din a doua jumătate a anilor 2000, ziua de 26 ianuarie prilejuiește un pelerinaj al nostalgicilor după perioada de dinainte de 1989 la mormântul lui Nicolae Ceaușescu din cimitirul Ghencea din București. La final, participanții aplaudă pe cei care au luat cuvântul și adaugă propriile lor comentarii despre „cum era mai bine înainte”. Asemenea momente demonstrează, cu prisosință, nu doar faptul că „Ceaușescu n-a murit”, așa cum proclama Ada Milea în binecunoscutul ei cântec, dar și că el continuă să domine amintirile românilor despre trecutul recent.” (Manuela Marin, ”Nicolae Ceaușescu. Omul și cultul”)

”Ne aflăm, din păcate, într-un moment în care nostalgia față de regimul comunist nu mai reprezintă doar o opinie sau o vulnerabilitate culturală. Este o problemă de securitate națională”, afirma Daniel Șandru, președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, în urma sondajului de opinie realizat anul trecut, care relevă că 66,2% dintre respondenți cred că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun pentru țara noastră. Și mai grav este că mulți tineri consideră că, în acea perioadă, era mai bine decât acum.

Manuela Marin este doctor în istorie contemporană, cercetător CS III la Institutul de Istorie ”George Barițiu” al Academiei Române, filiala Cluj și cadru didactic asociat la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul UBB. Principalul ei interes de cercetare este legat de istoria comunismului în perioada lui Nicolae Ceaușescu, despre care a publicat, până acum, trei cărți: ”Nicolae Ceaușescu. Omul și Cultul ”, ”Între trecut și prezent: cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu”, ”Originea și evoluția cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989”.

Cât de adânc este înrădăcinat comunismul în societate și cum ar trebui să contribuim la educarea tinerei generații astfel încât să înțeleagă pericolul din spatele acestor sondaje?

M.M: ”Ar trebui să înțelegem că acest sentiment pozitiv, această nostalgie după perioada comunistă, este, în primul rând, o emoție individuală. Este ceva trăit la nivel personal, dar este și un fenomen cu cauze socio-culturale. Avem două categorii de nostalgici după perioada comunistă: sunt propriu-zis părinții și bunicii noștri, care au trăit în comunism și care se uită cu o anumită nostalgie spre acea perioadă și avem acești tineri care n-au cunoscut în mod direct comunismul, dar revalorizează pozitiv acea perioadă. Și atunci, cauzele sunt și ele foarte diferite.
Pentru cei care au trăit în comunism, evident, acea perioadă este asociată cu tinerețea, când au reușit să-și întemeieze o familie, să aibă un job, să aibă o casă, să aibă două, trei concedii pe an. Deci au reușit să-și asigure un anumit nivel de bunăstare, care pentru ei era ceva deosebit. Pentru că, dacă ne uităm cine sunt acești oameni care acum au aceste sentimente sau aceste valorizări pozitive față de perioada comunistă, ei au avut de beneficiat din punct de vedere social.
Sunt oameni care au venit din mediul rural, au ajuns la oraș, au ajuns să se bucure de o slujbă, de un sistem de sănătate gratuit, au ajuns să locuiască în blocuri, să aibă pentru prima dată poate acces la apă curentă, deci la un anumit nivel de bunăstare. Au beneficiat din punct de vedere social. Și de aici putem să spunem că ar fi acest sentiment de nostalgie.
În ceea ce-i privește pe tineri, ei au ca principală sursă de informare familia, părinții, care le spun cum a fost în comunism. Dacă avem peste 60% dintre adulți cu aceste sentimente pozitive față de perioada comunistă, până la urmă le transmit și tinerilor. Și atunci, dacă tinerii nu citesc altceva, dacă ei acceptă să li se dea aceste amintiri direct de la părinți, de la bunici, asta se întâmplă.
Nostalgia se mai clădește și pe un proces de amintire selectivă. Ne amintim întotdeauna de ceea ce a fost bun, nu de ceea ce a fost rău. Și atunci aceste amintiri ajung la tineri. Încă o chestiune, întotdeauna în aceste perioade dificile din punct de vedere economic, din punct de vedere social instabile, soluțiile alternative, radicale găsesc un auditoriu foarte bun. Și de aici avem și această revalorizare îngrijorătoare în ceea ce privește perioada comunistă.”

De ce avem atât de mulți nostalgici?

M.M: ”Toată lumea și-l amintește pe Ceaușescu pentru că a fost ultimul lider comunist și a condus mulți ani. Toți cei care mai trăiesc acum, au prins acea perioadă, adolescența sau maturitatea lor a fost acolo.
Într-adevăr, Nicolae Ceaușescu nu a fost un bun orator, dar avem un cult al personalității sale care îl asocia cu tot ceea ce a fost bun în România. El este ”părintele națiunii, cel care ne dă case, ne dă mâncare, ne dă lumină” sau ne ia lumina. De asta avem această investiție pozitivă în personana lui.”

Ceaușescu dorea să fie un lider providențial

M.M: ”Nicolae Ceaușescu era o reprezentare în miniatură a ceea ce a însemnat evoluția societății românești după 1945. El a fost fiul unui țăran, care n-a fost chiar atât de sărac pe cât zicea propaganda, care ajunge la oraș, unde se angajează la un atelier de cizmărie, de unde și glumele sau bancurile care circulau privind meseria lui de cizmar. Este atras în Partidul Comunist și de aici începe ascensiunea lui. De fapt, ascensiunea lui începe după 1945, fiindu-i foarte apropiat lui Gheorghiu Dej, dar, pe de altă parte, își asumă la nivel individual această misiune de a fi un lider providențial, de a fi scăpat România din subdezvoltare și de a fi transformat-o într-un actor politic internațional de cel mai înalt rang.
Ultimele cercetări au scos în evidență că, într-adevăr, el a avut un nivel minim de educație formală, dar nu avea note chiar așa de proaste. Parcursul lui educațional nu era cu nimic deosebit pentru acea perioadă. Majoritatea oamenilor nu făceau mai mult de patru clase. În schimb, el va recupera. Ajunge să fie trimis la școală de către partid, dar nu o să fie niciodată un intelectual marxist.
Ca lider politic lucrează de fapt cu niște rudimente ale marxism-leninismului, care reflectă lipsa lui de educație formală la nivele superioare.”

Adevărata față a regimului Ceaușescu

M.M: ”Regimul lui Nicolae Ceaușescu a fost unul represiv. Odată ce regimul comunist reușește să domine această societate, formele de represiune se schimbă, devin mai puțin vizibile la nivelul societății. În primul rând, este un regim represiv în ceea ce privește drepturile femeilor. Știm că, în acea perioadă, s-a interzis dreptul la avort, care ducea până la urmă, la moartea multor femei sau la apariția unor copii care nu erau doriți. Era un regim represiv în ceea ce privește drepturile omului. Freptul de a te deplasa oriunde era limitat.
Ca să poți circula într-o țară străină, trebuia să faci o cerere pentru pașaport, erai verificat, ți se dădea pașaport împreună cu o sumă stabilită de valută, iar când te întorceai, trebuia să predai, de exemplu, pașaportul.
Era un regim represiv în ceea ce privește minoritățile naționale. Și aici ne referim la limitarea sau la reducerea drastică a drepturilor culturale, a drepturilor lingvistice ale minorităților naționale.
Era un regim represiv, care încerca până la urmă să prevină orice act de opoziție față de el. Într-adevăr, cei care făceau glume politice nu ajungeau în închisoare, cum era cazul în anii 50 sau în anii 30 în Uniunea Sovietică, dar chiar și simplul fapt de a asculta radio Europa Libertă te putea duce în fața securității. Sau simplul fapt de a scrie o scrisoare către Europa Liberă și de a cere să asculți niște melodii îți putea aduce ani grei de închisoare.
Era și un regim de pe urma căruia o parte a populației a beneficiat. S-a făcut această tranziție de la mediul rural, de la sărăcia care exista în mediul rural în perioada interbelică, la spațiul urban, la o locuință, la bloc, la apă curentă, la stujbă.
Era un regim care a investit cât a putut și până când a putut în bunăstarea cetățenilor. Pentru majoritatea, bunăstarea pe care ei o cunoșteau era singurul tip de bunăstare, deci nu puteau să compare, nu aveau termen de comparație. Și de aceea, zic eu, că întotdeauna este bine, mai ales când vorbim tinerilor, să avem o imagine cât mai nuanțată în ceea ce privește regimul comunist.”

Vorbind în șoaptă…

M.M: ”Este titlul unei cărți care se referă la Rusia Stalinistă (Orlando Figes, Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin). Vorbitul în șoaptă era de fapt vorbitul în viața privată sau a vorbi cu cel în care aveai încredere. Și de obicei acest vorbit în șoaptă era momentul în care încercai să spui ceva care era împotriva regimului. Că era o glumă, că era o știre pe care ai auzit-o la radio Europa Liberă. Și era rezultatul unui frici până la urmă, pentru că nu știai cine te poate auzi, cine te poate raporta la securitate. Acest vorbit în șoaptă însemna că îi spui prietenei tale că de fapt cu o seară înainte n-ai avut curent, ți-a fost frig, n-ai avut ce să pui probabil pe masă copiilor sau n-ai avut nimic în frigider. Sau poate n-ai avut curent ca să funcționeze frigiderul și ai scos mâncarea pe balcon iarna, așa cum ne sfăntuia de altfel Nicolae Ceaușescu, atunci când a început criza energetică, la sfârșitul anului 70 și anii 80. Spunea să nu mai lase românii frigiderele în priză, pentru că se consumă energia electrică. Dacă este frig afară, să scoată mâncarea pe balcon. Astfel fac economie și ajută la bunăstarea lor și bunăstarea țării.”

Foarte multă lume dă vina pe școală. Ce poate să facă școala dacă tinerii vin de acasă cu un bagaj deja făcut?

M.M: ”S-au făcut pași mai serioși în ceea ce privește studierea istoriei regimului comunist, care s-a introdus ca materie obligatorie, dar abia din clasa a XI-a. Deci, de fapt, când elevul a ajuns să acumuleze un anumit nivel de cunoștințe.
Rostul școlii și al educației e se te facă să gândești critic, adică să te uiți la un fenomen și să pui totul sub semnul întrebării. De ce era mai bine acolo? Care era situația atunci și care este acum? Să pui oarecum în oglindă. Ăsta este, până la urmă, pe lângă acumularea de cunoștințe, rostul școlii: să te facă să gândești, să analizezi, să pui fenomenul sub semnul întrebării. Și eu cred că tinerii pot să facă asta, numai să existe și acel minim interes. Plus că avem tot felul de surse online, mai bune sau mai rele, despre perioada comunistă.
Eu cred că și acolo ar trebui să se meargă, nu doar pe aceste lucrări academice care sunt, evident, răstrânse la un public avizat, ci mai degrabă să se facă această istorie la firul ierbii, o istorie care trebuie să se facă prin studii de caz, prin exemple care ar putea să găsească, până la urmă, ecou în acești tineri. Ce poate să facă școala e să te ajute, de fapt, să gândești critic, să pui în balanță și să compari.”