Iranul sub lupa istoriei
Iranul se zbate acum să-și redescopere trecutul și să-și dezvăluie fața.
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 16 ianuarie 2026, 15:26 / actualizat: 16 ianuarie 2026, 17:01
Ion Josan este cercetător la Centrul de Studii asupra Orientului Mijlociu și a Mediteranei din cadrul Universității Babes Bolyai și a studiat o vreme în Iran. A făcut un stagiu de cercetare la Universitatea Tarbiat Modares din Teheran. De asemenea, a obținut o Bursă „Acord bilateral”–Shahid Beheshti University, Teheran, pentru studierea limbii și culturii persane în cadrul unui program academic de specializare. A făcut cercetări ample asupra procesului istoric ce a facilitate apariția Republicii Islamice în Iran.
Ne-am întâlnit zilele acestea, în care Iranul se zbate să-și redescopere trecutul și să-și dezvăluie fața, aruncând la o parte vălul restricțiilor. L-am întrebat cum ar descrie persanii și contextul actual geopolitic. Firește, e o poveste care pornește de la Cirus cel Mare și ajunge la fiul Șahului.
Ion Josan: ”Deși Iranul este un stat multietnic, persanii reprezintă principalul grup cultural și lingvistic, iar conștiința continuității istorice, de la Imperiul Persan antic până la Iranul contemporan, rămâne un element central al identității lor.
Iranul are o poziție strategică, fiind la intersecția principalelor rute comerciale dintre Asia, Orientul Mijlociu și Europa. Poziția regională a Iranului s-a deteriorat vizibil, în ultimii ani. China reprezintă, fără îndoială, cel mai important partener economic al Iranului.
Totuși, această relație este una tranzacțională. Rusia nu are interesul să se angajeze în apărarea Iranului în Orientul Mijlociu. Nu cred că Statele Unite își propun să își assume responsabilitatea democratizării Iranului.
Fiul fostului Șah rămâne o figură controversată și polarizantă. În plus, el nu pare să dispună nici de carisma, nici de determinarea necesare pentru a deveni un actor cu adevărat relevant în istoria politică a Iranului. Soluțiile pentru Iran trebuie să vină în principal din interiorul societății și al sistemului politic Iranian.”
Persanii sunt un popor indo-european, ale cărui rădăcini istorice se află pe platoul iranian. Ei se identifică astăzi în principal cu populația majoritară a Iranului, iar limba lor, persana (farsi), aparține familiei limbilor indo-europene, fiind înrudită cu sanscrita și limbile europene, nu cu araba.
Istoria persanilor începe în mod clar în secolul al VI-lea î.Hr., odată cu fondarea Imperiului Ahemenid de către Cirus cel Mare. După cucerirea imperiului de către Alexandru cel Mare (334 î.Hr.), spațiul persan a trecut prin mai multe etape de dominație și reconstrucție politică (imperiile seleucid, part și sasanid), păstrând însă o identitate culturală distinctă. Islamizarea Iranului, începută în secolul al VII-lea, nu a dus la dispariția identității persane, ci la o fuziune între tradiția persană și islam, care a produs forme culturale și religioase specifice, în special prin adoptarea islamului șiit (în sec. XVI odată cu apariția dinastiei Safavide). În epoca modernă, persanii au fost nucleul statului iranian, fie sub monarhii, fie după Revoluția Islamică din 1979, în cadrul Republicii Islamice Iran.
Iranul ocupă o poziție strategică în Asia Occidentală, având granițe cu șapte state și acces la Marea Caspică, Golful Persic și Golful Oman, ceea ce îl plasează la intersecția principalelor rute comerciale dintre Asia, Orientul Mijlociu și Europa.
Ion Josan: ”Importanța sa geopolitică este amplificată de controlul asupra Strâmtorii Hormuz, un punct de tranzit esențial prin care circulă aproximativ o cincime din comerțul mondial cu petrol, oferind Teheranului o pârghie semnificativă în relațiile cu actorii regionali și globali. În plan economic, Iranul dispune de resurse energetice considerabile, deținând unele dintre cele mai mari rezerve dovedite de petrol și gaze naturale din lume, concentrate în special în sud-vestul țării, în provincia Khuzestan, la poalele Munților Zagros. Această abundență de resurse a modelat profund economia iraniană, făcând-o dependentă de exporturile de hidrocarburi, dar și vulnerabilă la fluctuațiile pieței globale și la regimurile de sancțiuni internaționale. Totodată, relieful muntos al Iranului oferă o protecție naturală semnificativă, sporindu-i capacitatea defensivă și consolidându-i rolul de actor regional cu influență atât asupra fluxurilor energetice, cât și asupra echilibrelor strategice din zona extinsă a Orientului Mijlociu.”
Fiul fostului Șah pare să joace un anumit rol în dinamica evenimentelor recente, însă rămâne o figură profund controversată.
Ion Josan: “Controversa derivă, în primul rând, din faptul că este continuatorul regimului Pahlavi, perceput de mulți iranieni drept autoritar și abuziv.
În al doilea rând, principala bază de susținere a acestuia se regăsește în rândul diasporei iraniene, adesea deconectată de realitățile sociale, economice și politice ale Iranului contemporan.
În plus, sprijinul pentru familia Pahlavi este frecvent corelat cu forme de naționalism iranian centrate pe identitatea persană. Într-un stat în care aproximativ jumătate din populație aparține altor grupuri etnice decât cel persan, acest tip de discurs naționalist ridică probleme serioase de reprezentativitate și incluziune. Am serioase rezerve în privința posibilității ca fiul fostului Șah să ajungă la putere într-un Iran post-Khamenei.
Scenariul cel mai plauzibil pare a fi, mai degrabă, o transformare generată din interiorul sistemului, în condițiile în care liderul suprem este tot mai în vârstă, iar problema succesiunii a devenit una tot mai prezentă în dezbaterea politică. Dacă obiectivul este menținerea Republicii Islamice, o opțiune realistă ar presupune desemnarea unui succesor cu profil moderat. În acest sens, sunt frecvent invocate nume precum fostul președinte Hassan Rouhani sau Hassan Khomeini, nepotul fondatorului Republicii Islamice și custodele mausoleului lui Khomeini.
În paralel, există tot mai multe discuții privind o posibilă reconfigurare instituțională, în care funcția de lider suprem ar deveni în mare măsură una simbolică sau arbitrară, iar atribuțiile președintelui ar fi extinse.
În prezent, deși președintele este ales prin vot popular, puterile sale sunt limitate, adevărata autoritate fiind concentrată în mâinile liderului suprem. Din acest motiv, se conturează tot mai clar ideea consolidării rolului președintelui și transformării liderului suprem într-o instanță de supraveghere și mediere a funcționării statului.”
În ultimii ani, poziția regională a Iranului s-a deteriorat vizibil, iar ceea ce a fost numit mult timp „axa rezistenței” traversează o fază de slăbire structurală.
Ion Josan: “Această evoluție nu este rezultatul unei singure înfrângeri, ci al acumulării mai multor pierderi strategice simultane.
Cea mai importantă dintre acestea este pierderea Siriei ca aliat funcțional, stat care a reprezentat timp de decenii principalul coridor logistic și politic al Iranului către Levant.
Prăbușirea regimului Assad a privat Teheranul de un pilon esențial al proiecției sale regionale și a afectat direct capacitatea de sprijinire a Hezbollahului.
În paralel, slăbirea Hezbollahului a erodat cel mai eficient instrument de descurajare al Iranului împotriva Israelului. Deși organizația rămâne un actor relevant, capacitatea sa de a acționa ca forță dominantă regională este diminuată de pierderile militare, de presiunea internă din Liban și de limitarea sprijinului logistic.
În aceste condiții, „axa rezistenței” nu mai funcționează ca un sistem coerent, ci ca o rețea fragmentată de actori cu agende și constrângeri diferite.”
Iranul a mizat tot mai mult pe parteneriatele cu mari actori statali precum China și Rusia, însă aceste relații sunt profund asimetrice și strict pragmatice.
Ion Josan: “China reprezintă, fără îndoială, cel mai important partener economic al Iranului, în special prin achizițiile de petrol, care oferă Teheranului un colac de salvare financiar într-un context de sancțiuni severe. Totuși, această relație este una tranzacțională: Beijingul urmărește stabilitatea piețelor energetice și evită orice implicare politică sau militară care ar putea genera costuri majore în relația cu Occidentul. China ajută Iranul să supraviețuiască economic, nu să-și recâștige poziția strategică regională.
Relația cu Rusia este mai vizibilă în plan militar și de securitate, dar nu mai puțin limitată. Cooperarea în domeniul tehnologic și militar, inclusiv în producția și transferul de drone, reflectă interese comune conjuncturale, nu existența unei alianțe strategice solide. Rusia nu are interesul să se angajeze în apărarea Iranului în Orientul Mijlociu, mai ales în condițiile propriilor constrângeri și priorități geopolitice. Sprijinul rusesc rămâne punctual și condiționat.
Coreea de Nord ocupă o poziție secundară în rețeaua de relații externe a Iranului, cooperarea bilaterală fiind concentrată în principal asupra unor domenii tehnico-militare sensibile. Această relație are un caracter suplimentar față de parteneriatele majore ale Teheranului, oferind expertiză și soluții de adaptare la constrângerile impuse de sancțiuni, fără a genera însă beneficii economice semnificative sau efecte notabile asupra echilibrului strategic regional.”
Iranul se află într-o poziție de izolare strategică.
Ion Josan: “Iranul dispune de parteneri care îi oferă resurse economice, cooperare militar-tehnologică și spațiu de manevră indirect, dar nu beneficiază de garanții externe reale. Supraviețuirea și adaptarea regimului depind, mai mult ca oricând, de capacitatea sa de a gestiona transformări interne și de a recalibra echilibrul instituțional și politic, mai degrabă decât de un sprijin extern decisiv.
Republica Islamică Iran prezintă o serie de vulnerabilități structurale care, deși gestionabile individual, devin problematice prin acumulare. Eroziunea legitimității politice, ruptura generațională și fragmentarea internă a elitelor sunt amplificate de dependența crescândă de coerciție și de perspectiva delicată a succesiunii Liderului Suprem.
La acestea se adaugă vulnerabilitățile economice cronice generate de sancțiuni, inflație și inegalități sociale, care limitează capacitatea statului de a menține loialitatea socială. Un factor tot mai important, adesea subestimat, este criza ecologică, în special gestionarea deficitară a resurselor de apă, care afectează agricultura, alimentează migrația internă și generează proteste locale dificil de controlat prin mijloace represive.
În plan extern, izolarea strategică relativă și slăbirea „axei rezistenței” reduc capacitatea de descurajare a Iranului, accentuând tensiunea dintre rigiditatea sistemului politic și transformările profunde ale societății.”
Statele Unite și-ar asuma responsabilitatea democratizării Iranului?
Ion Josan: “Nu cred că își propun asta. Cel mult, o administrație Trump ar fi dispusă să se implice într-un proces de slăbire a capacității de putere a regimului islamic, nu într-un proiect de transformare politică profundă.
Experiențele anterioare ale SUA în ceea ce privește exportul democrației au produs rezultate ambigue sau negative, iar Donald Trump nu s-a prezentat niciodată ca promotor al valorilor democratice sau al intervenționismului ideologic. Dimpotrivă, el a criticat în mod repetat această tradiție a politicii externe americane.
Abordarea lui Trump este una pragmatică și tranzacțională, orientată spre obținerea unor avantaje economice și strategice imediate. În această logică, negocierile sunt posibile cu orice actor, indiferent de natura regimului său politic, fapt ilustrat de disponibilitatea sa de a dialoga direct cu lideri considerați anterior inabordabili, precum Kim Jong Un. Aplicată Iranului, această viziune sugerează mai degrabă deschidere către un eventual „deal” limitat decât angajament pentru o schimbare de regim sau pentru democratizare.”
Soluțiile pentru Iran trebuie să vină în principal din interiorul societății și al sistemului politic iranian.
Ion Josan: “Deși slăbit, regimul politic din Iran dispune încă de resurse semnificative de supraviețuire. În primul rând, el beneficiază de o bază de susținători deloc neglijabilă: aproximativ 19 milioane de Khatami sau Mir-Hossein Mousavi numărul voturilor obținute de candidatul conservator Saed Jalili la ultimele alegeri. Această estimare, deși una minimală și facil de formulat, sugerează că baza reală de sprijin a regimului ar putea fi chiar mai extinsă.
Mai important însă este faptul că, pentru o parte consistentă a acestor susținători, supraviețuirea sistemului este percepută ca vitală, iar menținerea sa justifică, din punct de vedere moral, utilizarea oricăror mijloace. Regimul nu este văzut de acești actori ca un simplu aranjament politic contingent, ci ca un sistem islamic cu o semnificație religioasă și existențială profundă.
În acest sens, această bază de susținere este dispusă la sacrificiu în numele apărării ordinii existente. În al doilea rând, opoziția față de sistem este profund eterogenă și fragmentată. Ea este divizată ideologic și social între naționaliști persani, medii de stânga, încă foarte influente în Iran, grupări etnice, musulmani moderați și alte curente disparate. Această lipsă de coeziune face dificilă articularea unui proiect politic comun.
În plus, nu există în prezent figuri ale opoziției care să se bucure de o popularitate largă și transversală. Regimul a avut grijă să marginalizeze sistematic liderii cu potențial unificator, precum Mohammad Khatami sau Mir-Hossein Mousavi, reducând astfel capacitatea opoziției de a coagula o alternativă credibilă.”
CITEȘTE ȘI: „Îmi doresc libertate pentru Iran” – vocea unui iranian din România
Alina Vigoniuc
Foto: Agerpres
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, X și instagram.
