Scriitoarea cameruneză Hemley Boum: Am vrut să scriu povestea lipsă, povestea propriului meu popor

Ultimul său roman a câștigat Premiul Celor Cinci Continente ale Francofoniei.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 23 noiembrie 2025, 00:00

Născută în 1973 la Douala, în Camerun, Hemley Boum este absolventă de antropologie, a publicat până în prezent cinci romane și din anul 2009 locuiește la Paris.

A debutat în 2010, cu romanul „Le clan de fammes”, iar cel mai recent roman al său, „Le Rêve du Pêcheur” a apărut în 2024 la editura Gallimard și a câștigat Premiul Celor Cinci Continente ale Francofoniei.

Hemley Boum a fost recompensată și cu Grand prix littéraire d’Afrique noire, dar și cu Prix Les Afriques.

Romanul „Les jours viennent e passent” a fost tradus în engleză și neerlandeză.

La sfârșitul lunii octombrie, Hemley Boum a fost invitata Institutului Francez din Cluj.

DB: Hemley Boum, bun venit la Cluj, mă bucur să te întâlnesc și să vorbim despre cărțile tale și despre literatura africană contemporană.

HB: Mulțumesc, pentru mine e o mare bucurie să fiu aici, este pentru prima dată când vizitez România și Clujul și pot să spun că am avut prilejul să descopăr un loc minunat.

DB: Care este povestea ta cu literatura? Cum ai început să scrii? Visai din copilărie la asta?

HB: Da, scriu de când eram mică, am citit și am scris dintotdeauna, dar nu mă gândeam că voi deveni scriitoare pentru că în locul în care eu m-am născut nu existau scriitori. Așa că n-am avut modele în preajmă care să mă inspire și nu știam cum să fac trecerea asta de la a scrie despre sentimentele mele la a le transpune în povestiri, într-un roman sau în poezie. Pur și simplu, nu știam ce aș putea face ca să devin scriitoare. Asta s-a întâmplat când aveam în jur de 30 de ani, locuiam deja în Franța și acolo am scris prima mea carte. Așa am descoperit că e o meserie pe care vreau să o practic toată viața. Cu alte cuvinte, desi era un soi de vis al meu, n-am știut cum să mi-l îndeplinesc, dar viața mi l-a îndeplinit cumva fără ca eu să-mi dau seama.

DB: Hai să vorbim despre romanul tău de debut, „Le clan de fammes”, care a apărut în 2010. Care erau temele care te preocupau la acea vreme și cum l-ai scris?

HB: Cu prima mea carte s-a întâmplat ceva foarte ciudat, pentru că am început să o scriu imediat după ce bunica mea a murit. La acel moment eu deja nu mai locuiam în Camerun, în țara mea natală, și nu am putut ajunge la înmormântare. Din cauza asta am suferit foarte mult, pentru că aveam o relație foarte apropiată cu bunica. Așa că am început să scriu povestea noastră pe un soi de blog, iar lumea intra acolo și citea ce postam eu. Era pentru prima dată când textele mele ajungeau la un public. Și când spun public mă refer la persoane din afara familiei și prietenilor mei apropiați. Am fost foarte mirată să văd că atât de mulți oameni erau interesați de ce scriam eu, așa că am început să caut o editură care să publice aceste texte. Întotdeauna am crezut că această primă carte a fost ca un fel de dar pe care bunica mi l-a făcut.

DB: Cel mai recent roman al tău se numește „Le Rêve du Pêcheur” (”Visul pescarului – n.r.) și a apărut în 2024 la Gallimard. Cum a fost acest drum al tău de la primul roman la acesta?

HB: Până acum am publicat cinci romane, „Le Rêve du Pêcheur” este al cincilea roman al meu, iar literatura și scrisul au devenit o mare pasiune pentru mine și mă simt norocoasă că pot să fac ceva ce-mi place foarte mult, pentru că scrisul este deja o meserie pentru mine. Continui să scriu despre subiecte pe care le consider interesante, care mă pasionează, care-mi ridică întrebări. „Le Rêve du Pêcheur” spre exemplu, este o carte despre cum ne adaptăm atunci când plecăm din locurile natale și ajungem să locuim și să trăim în alte părți. Este o experiență pe care și eu am trăit-o și o trăiesc. Dar nu este doar experiența mea de viață. Foarte mulți oameni din jurul meu se află într-o situație similară. Îmi plac romanele mari, care descriu și compun o lume complexă, care inventează o cu totul altă realitate. „Le Rêve du Pêcheur” vorbește despre un bunic numit Zacharias, care trăiește într-un mic sat din Camerun. În familia lui toți bărbații s-au ocupat cu pescuitul vreme de multe generații. Iar nepotul bătrânului, Zach, pleacă din Camerun și merge să trăiască la Paris și scrie despre toate aceste destine, care par atât de diferite, dar care sunt de fapt la fel, pentru că toți acești oameni visează același lucru.
Deși îmi place să ficționalizez poveștile, cred că întotdeauna scriem dintr-un punct foarte intim din ființa noastră. Și chiar dacă spun o poveste pe care n-am trăit-o direct, de fapt scriu tot despre mine și despre cum văd eu lumea. Până la urmă și la urmă, nu subiectul despre care scrii este cel mai important, ci un fel de … cum s-o numesc? sinceritate, felul în care reușesc să pun într-o carte tot ce am în mine și tot ce vreau să transmit. Să iau subiectul care mă inspiră și să-l transform astfel încât să reflecte viziunea mea despre lume.

DB: Ești antropolog de meserie. Profesia asta te ajută și în literatură?

HB: Cred că mă ajută ca să-mi formez un fel de a privi și de a înțelege lumea, să văd oamenii mai întâi ca indivizi, ca persoane și abia apoi ca membri ai unei comunități. Mă ajută să înțeleg ce-i motivează, cum gândesc și ce-i determină să acționeze într-un fel sau altul. În general, sunt foarte interesată de ceea ce se numește științe umaniste, adică de psihologie, filosofie, antropologie. Ele mă ajută să-mi construiesc personajele.

DB: De ce ai ales să studiezi antropologia?

HB: În primul rând pentru că am avut niște profesori extraordinari, iar apoi pentru că eram foarte curioasă să înțeleg cum reacționează alte persoane, alte comunități, cum își trăiesc viața, cum își formează familiile, cum își construiesc spiritualitatea, cum își organizează modul de a trăi. Și cred că atunci când pătrunzi în universul oamenilor, în interiorul lor, când îi privești dintr-o anumită perspectivă, ajungi să înțelegi mai bine oamenii, pe tine însuți și lumea.

DB: În prezent trăiești în Franța. Cum ai trait această experiență a mutării din Camerun, din Africa, în Europa, într-un mediu atât de diferit?

HB: Mai întâi m-am dus în Franța pentru studii, apoi m-am întors în Africa, iar în 2008 m-am întors din nou în Franța. Este o experiență diferită, cu adevărat diferită, pentru că îți dai seama că oamenii te privesc altfel. Pe de altă parte, eu am ales Franța în primul rând pentru că avem în comun limba, franceza, avem și o istorie lungă împreună, vorbesc despre relațiile dintre Franța și Camerun. Poate din acest motiv pentru mine a fost oarecum mai ușor. Însă a fost și… obișnuiesc să spun că nu mi-am dat seama că sunt o femeie de culoare până când am venit în Franța. Nu știam — am realizat asta doar acolo, văzând-o în privirea celorlalți, a oamenilor albi.

DB: Îmi amintesc că am citit același lucru și la Chimamanda Ngozi Adichie, dar și la Mia Couto, ei spun că rasa este o chestiune importantă doar pentru omul alb.

HB: Întocmai. Cred că este important să vezi cum oamenii pot fi categorisiți în funcție de rasa din care fac parte. Iar apoi, în interiorul unei comunități, să vezi cum oamenii sunt împărțiți în funcție de originea lor socială. Da, există foarte multe căsuțe în care oamenii sunt băgați și forțați să încapă. Pentru că dacă nu îți găsești locul în aceste căsuțe prestabilite oamenii nu știu ce să facă cu tine, unde să te plaseze și se simt cuprinși de confuzie.
Și uneori pur și simplu te obligă să intri într-o anumită categorie, pentru că își doresc foarte mult să faci asta, ca să știe unde să te plaseze și cine ești. Iar prin antropologie am învățat că suntem mult mai mult decât ceea ce se vede la exterior. Există atât de multe lucruri de descoperit atunci când întâlnești oameni.
Atunci când îi privești pur și simplu ca pe niște persoane, îți dai seama că avem foarte multe lucruri în comun. Mult, mult mai multe lucruri în comun decât contrariul.

DB: Crezi că literatura ne poate învăța să înțelegem aceste lucruri? Că nu există cutii și căsuțe și că ar fi bine să gândim „în afara cutiei”?

HB: Expresia „a gândi în afara cutiei” este pentru mine un fel de expresie ciudată. Pentru că, de fapt, nu avem aceleași cutii. Fiecare are propria lui cutie. Așa că ce înseamnă să gândești înăuntrul sau în afara cutiei? Despre ce cutie vorbim? Iar literatura este un mod de a înțelege că există atât de multe cutii și că este în regulă să fie așa. Să îl respecți pe celălalt și să fii deschis să înțelegi cine este, ce așteptări are, ce vise, ce poartă cu adevărat în interiorul său. Dar este mai dificil, desigur, să adopți acest mod de a face lucrurile și de a gândi. Atunci n-am mai vorbi despre cutii. Pentru că venim cu toții din momente diferite ale vieții noastre, fie în interiorul, fie în afara cutiilor.

DB: Cum au primit cititorii din Camerun romanele tale?

HB: Când eram foarte tânără și îmi petreceam copilăria și adolescența în Douala, am citit literatură din toată lumea. Și cred că nici Victor Hugo, nici Balzac nu se gândeau la fetițele care cresc în Douala. Și asta nu schimbă nimic, pentru că m-au emoționat profund ceea ce gândeau și ceea ce au scris. Singurul lucru care mi-a lipsit era că eu nu existam în literatură.
Eu, Hemley, familia mea, prietenii mei, tot ceea ce eram – nu exista nimic despre noi. Și am vrut să scriu acele povești care lipseau, pentru că mi-au lipsit când eram copil. Am vrut să scriu povestea lipsă, povestea propriului meu popor. Iar când mă întorc în țara mea sau în orice loc din Africa și văd cât de pasionați și implicați sunt oamenii în ceea ce scriu, când văd cum discuțiile pot deveni atât de… cum se spune? Profunde. Da, profunde, despre subiectele pe care aleg să le scriu, îmi spun: „OK, exact asta îmi doream.” Și sunt foarte… este unul dintre lucrurile care mă fac să fiu foarte mândră de ceea ce fac.

DB: Cred că este un moment foarte bun pentru literatura africană, e suficient să ne gândim la Abdulrazak Gurnah, Chimamanda Ngozi Adichie sau la Mia Couto. Cum vezi tu lucrurile?

HB: Sunt de acord cu tine. Și, știi, eu lucrez cu mulți tineri scriitori din Africa. Organizez acolo, în diferite țări, ceea ce numesc masterclass-uri de scriere, de scriere creativă. Și sunt atât de fericită și impresionată de ceea ce citesc și de ceea ce îmi arată ei. Și îți pot spune: dacă crezi că avem mari scriitori africani acum, nu ești pregătită pentru ce urmează. Pentru că acești tineri care acum se formează sunt cu adevărat străluciți. Eu cred că în anii următori vom descoperi ceva cu adevărat puternic în rândul tinerilor scriitori africani. Pentru literatura africană acesta este doar începutul.

Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, X și instagram.