Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Poemele de luni: Hanna Bota

Poemele de luni: Hanna Bota

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj și redactor la revista Viața Românească.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 4 august 2025, 11:04

“Pot să scriu aproape oricând, să am timp și liniște ca să mă concentrez. Idei pentru cărți îți dă viața, fie acasă, fie călătorind (culturile noi sunt o foarte bună sursă de inspirație pentru mine, deoarece vezi omul gândind și trăind altfel; deși îl vezi fiind ca tine, totuși este diferit. Această diferență raportată la asemănare mă fascinează”, spune poeta și prozatoarea Hanna Bota, născută la 7 iulie 1968 în Cluj-Napoca.

Este licențiată în teologie din anul 1999 și în filologie din anul 2003. Este absolventă a unui master în etnologie și folclor la Universitatea din București din 2004 și doctor în antropologie culturală la Universitatea de Vest din Timișoara din anul 2012.

A publicat mai multe volume de poezie: Candidați pentru ploaia târzie, Dincolo de sine, Elogiul pietrei, Jurnalul unui nabi, Don’t play with the snakes – antologie tradusă în engleză, Poeme pentru Yerutonga, Omul și piatra, Poeme hindice , Imperfecțiunea perfectă, Poeme în dialog cu sculptura lui Peter Jecza, 33+3. Poemele copilăriei, De-a timpul, precum și proză însumată în volume de jurnal sau roman: Tabla de șah, Maria din Magdala, Cronicile memoriei, Ultimul canibal. Jurnal de antropolog, Dansând pe Gange, Când în fiecare zi e joi , Trei femei, cu mine patru, Să spui sau să nu spui.

Apare în antologii traduse în engleză, franceză, maghiară, slovacă, slovenă, cehă, turcă, spaniolă, coreeană.

Câștigă mai multe premii literare: Premiul pentru poezie Octavian Goga, Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Bacău pentru cel mai bun volum de poezie a anului 2003, Premiul I pentru proză la Concursul Naţional de Proză Alexandru Odobescu.

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj și redactor la revista Viața Românească.

A călătorit printre populațiile băștinașe, din Scandinavia până în zona Mediteranei, a fost în Africa, India, Australia, Insulele Pacificului de Sud, în Arhipelagul Vanuatu, unde a fost într-un studiu de documentare, acolo a locuit singură printre urmașii canibalilor.

Hanna Bota

“Interesată de literatura, etnologie, antropologie culturală și teologie, Hanna Bota își alimentează nevoia aproape frenetică de cunoaștere parcurgând nu doar mii de kilometri, ci și mii de pagini dintr-o bibliografie la fel de diversă ca lumile pe care le viziteaza. Scrisul sau ezita intre poezie, proza si eseu, cu rezultate remarcabile de fiecare data si cu aceeași privire împărțită între scrutarea metodica, pedantă a celorlalți și sondarea propriilor necunoscute”, observă Irina Petraș.

“Totul e Una, Totul se leagă, eu sunt Întregul, Întregul se manifestă prin mine. Indivizii par că sunt separați, dar când îl descoperi pe Celălalt, descoperi că ești tu într-o altă variantă. Că-n circumstanțe asemănătoare ai gândi și acționa ca el. Dar ca să-ți dai seama de asta, nu e suficient intelectul, intuiția și empatia sunt mult mai de folos”, iar aceste afirmații le putem duce cu noi mai departe până în poezie.

Trenul

ascultă, tată, cum șuieră trenul
deși peronul e gol
privește-l cum intră în gară
ca un învingător
vom străbate Carpații
vom trece Dunărea
vom tăia Dobrogea în două
atât de departe
încă niciodată n-am ajuns
răsărea soarele
când am văzut pentru întâia oară marea
și-am știut pe loc
(cum li se-ntâmplă multora)
că marea e un fel de acasă
de unde demult am plecat
ca să ne-ntoarcem iară și iară
iubesc gările
am spus asta des
pentru că mi-s dragi plecările
conțin în ele întoarcerea
deși tu, tată, îmi spui
că plecarea are loc o singură dată
auzi cum șuieră trenul?
deși nu se vede defel
trecerea lui cutremură pământul
răscolește frunzele
e vântul, îmi spun,
este vântul de toamnă
gonind a frig și pustiu
cu șuier de flori și țărână
trenul acesta nevăzut a retezat
nucul din spatele casei
pentru o cutie de lemn
cu capac
a rămas curbura șinelor de cale ferată
ca o-ntrebare ce revine ritmic
la care tata n-a mai apucat
să-mi răspundă nimic

Poem de vară

Mama mea avea privirea albastră
o văd aplecată peste ligheanul în care
rochia mea pătată cu cerneală
era pusă la spălat
ea săpunește pânza, o freacă,
umbrele întunecate se dizolvă,
dispar,
rămâne doar modelul
cu frunze și muguri verzi
de primăvară
mama întinde rochia pe sfoară
deasupra cerul e albastru
dedesubt privirea ei și mai albastră
văd cum pe pânză
mugurii verzi se desfac în flori mari
galbene, solare
acum se poartă fuste
cu motive geometrice,
cu linii și dungi – norocul meu,
îmi spun –,
de când mama mea a murit
nu mai găsesc pe nimeni
să-mi înflorească pânza din priviri.