Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Poemele de luni: Alexandru Jurcan

Poemele de luni: Alexandru Jurcan

”Eu scriu așa cum sunt”

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 14 iulie 2025, 11:56

“… sunt un om vesel și tonic, iar acestea sunt izbucniri ale inspirației, ale subconștientului. Nici vorbă să plonjez în tristețe. Dar, poate, este un mesaj venit de undeva și mie mi-a fost dat să îl așez pe hârtie. Eu nu pot să scriu ca Alecsandri, spre exemplu. Eu scriu așa cum sunt”, se autodescrie poetul, prozatorul, regizorul de teatru, criticul de film și teatru.

Alexandru Jurcan născut la 15 iulie 1948 în Dârja, comuna Panticeu, județul Cluj.

Este absolvent al Liceului „Petru Maior” Gherla, ulterior al Facultății de Filologie Cluj în 1971. Devine profesor de limba franceză la Școala Generală Ciucea între anii 1971-1992 urmând ca apoi în 1992 să ocupe același post la Liceul Teoretic ”Octavian Goga” din Huedin, unde lucrează și în prezent. Predă franceză (și)la Institutul Francez din Cluj.

Debutează în revista Echinox în anul 1979 cu povestirea Etajele lui Tacu și editorial cu volumul Printre iubirile altora, apărută la editura Dacia în anul 1997.

În 2009 își susține lucrarea de doctorat cu Paroles et images – Marguerite Duras.

Publică mai multe volume de poezie: Rană albastră, Un câine legat de poarta Raiului, Fuga insulelor, La capătul morții, Să nu visezi șerpi albaștri, Nu vei ști pe care pod al Senei. Publică de asemenea proză scurtă: Șobolani bine educați, După ce mă ucizi stinge lumina, Cineva ascute un cuțit, Tensiuni timide aproape erotice, roman: Cocoșul și Cocoașa, Cei rămași pe pământ, precum și povestiri: Plouă peste crimele orașului, Scorpionul și fecioara, Să ieși din viața mea cu o lumânare în buzunar și cronici de cinema însumate în volumul Ecran literar. Este prezent și în mai multe antologii de poezie și proză.

Este un critic fin de film, teatru, poezie și proză, semnează cronici în diverse reviste literare unde are rubrici permanente.

Alexandru Jurcan

În anul 1996 înființează trupa de teatru francofon Assentiment pentru elevii de liceu cu care participă la numeroase festivaluri naționale și internaționale în Istanbul, Poznan, Napoli, Viena, Stuttgart, Ankara, Gand, Sorrento, Landerneau, Brest , Belgrad, Veghel și altele.

Fie că este văzut precum „un visător incurabil, sperând să descopere leacuri pentru alunecările din umanitate” de către Irina Petraş
sau „un spirit de natură epigramatică, însă îmblânzit într-o ambianţă lirică vag-melancolică” de către Petru Poantă ori „…un om scenic, un ludic care îşi maschează tristeţile…” de către, Radu Țuculescu, Alexandru Jurcan întrunește caracteristicile unui paradox delicat. El curge printre toate stilurile literare și surprinde esența fiecăruia.

Câștigă mai multe premii literare printre care cel al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, Palmes Academiques, premiul Pavel Dan pentru proză, diverse premii ale revistelor literare.

Din anul 2001 Este membru al Uniunii scriitorilor din România, filiala Cluj și cetățean de onoare al orașului Huedin.

“Atent la tot ce se întâmplă în jur, Alexandru Jurcan reproiectează cotidianul în mediul translucid al unei scriituri percutante, voit nesofisticate – expresie a unei radicale creativități cu care autorul ne-a obișnuit în toate volumele sale. Râsul desprins în urma povestirilor sale este, la început, amar, aproape dureros, spre a se decanta, în final, și a deveni unul eliberator. Este un râs care planează asupra unor realități din care a dispărut orice urmă de confort psihic, un râs care topește tragicul și comicul ca două fațete existențiale perfect complementare, inseparabile”, îi surprinde trăirea Cristian Pășcălău.

“Tristeţea lunară a plânsului interior trezeşte monştrii adâncului” spune Persida Rugu iar noi, ne lăsăm duși de valuri până în miezul poeziei:

Cineva ca o umbră

Cineva tocmai acum
vrea să intre în viața mea
văd o umbră la fereastra umedă
până noaptea târziu
uneori mă orbește o lumină
în dosul perdelelor
vreau să devin doar o poveste
cât o insulă
prea târziu să cuprind pe cineva
în aceeași scoică de tăcere surdă.

Tăceri crude

Copacul rămâne în fața ferestrei mele
ca un câine credincios
chiar și atunci când rătăcesc
pe neștiutele cărări
din planetele mele colbăite
pe apriga lui scoarță
gem săpate adânc
nopțile mele fără tine
nopțile mele cât un hotar
inundat de crude tăceri.