Filmul de weekend: Parthenope – când fiecare cadru e o declarație de dragoste

Un oraș mitic, o fată care pare coborâtă din vis, și un regizor care filmează totul cu o melancolie tăcută.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 24 mai 2025, 00:00

Tiberiu Crișan vorbește astăzi despre Parthenope de Paolo Sorrentino.

„Napoli e un oraș care îmi aparține prin emoții. În fiecare zi, napoletanii își reinventează viața. Decid că viața trebuie să-i surprindă.”

Așa spune Paolo Sorrentino. Și exact asta face în Parthenope. Surprinde viața – nu cu zgomot, nu cu spectacol – ci cu tăcere, lumină, și o fată care pare coborâtă direct din mit.

După The Hand of God, regizorul italian se întoarce în orașul copilăriei sale – dar nu ca să povestească din nou despre el însuși. Ci despre o formă de feminitate mitologică – sirena devenită zeiță, devenită fată, devenită femeie.

Parthenope e o prezență care trece prin Napoli-ul anilor ’50 până azi, în pas cu transformările orașului. Și toate astea – emoție, frumusețe, timp – sunt spuse în primul rând prin imagine. O imagine care respiră, care uneori doare, dar n-o poți uita.

Filmul nu are o intrigă clară, dar are un fir roșu subtil: trecerea timpului. Și felul în care o femeie încearcă să înțeleagă lumea, dar și să se înțeleagă pe sine – între privirile celor din jur, bărbați mai ales, și propriile tăceri.

Sorrentino e un manipulator. Dar nu trage de emoții, le învăluie. Le lasă să te urmărească. Te atinge cu o imagine extraordinară, cu tăcerea apăsătoare dintre două personaje, cu privirea ingrozitor de tristă a Parthenopei – care spune tot, fără să ceară nimic. Și apoi sunt replicile – aproape filozofice, dar venite firesc, dintr-o lume care pare că gândește în poezie. Garry Oldman nu se lasă însoțit de Parthenope „Fiindcă nu vreau să-ți răpesc niciun minut din tinerețe.”

Filmul e plin de astfel de reflecții – scurte, clare, dar cu greutate. Ca niște observații notate în jurnal. Nu sunt replici memorabile prin stridență. Sunt memorabile prin adevăr.

Și apoi e Napoli. Orașul viu, dens, agitat, dar și sfâșietor de frumos, filmat aici ca o ființă vie – iubită și detestată în același timp. Nu e un Napoli turistic. E unul în care mirosul mării se amestecă cu cel de asfalt încins. În care frumusețea e mereu la un pas de degradare. Ca viața.

Parthenope, personajul, nu e o eroină clasică. E o prezență. Observă, tace, se transformă. Iubește. Se rănește. Suferă. Și merge mai departe. Actrița care o joacă – Celeste Dalla Porta – e la primul său rol, dar cucerește prin naturalețe. Pur și simplu nu poți să-ți iei ochii de la ea, așa că uneori – pentru cei ce urmăresc filmul cu subtitrare – dialogul poate să scape neobservat.

Parthenope nu e un film pentru toată lumea. Dar dacă intri în ritmul lui, îți oferă ceva rar: liniște. Și multă frumusețe. E exact ca personajul principal – prea multă frumusețe poate fi o binecuvântare, dar și un blestem. Iar Sorrentino a fost acuzat ca s-a concentrat prea mult pe estetică, în detrimentul unui subiect clar și solid. Dar pentru cei ce caută concretul există alte filme. Pentru o poezie vizuală de peste două ore oferta e sensibil mai săracă.

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, X și instagram.