Incluziv: “Scuze, nu te-am văzut” – o privire din scaun rulant, la Urban Eye

Filmul şi-a făcut loc anul acesta şi pe lista de proiecţii speciale a festivalului Urban Eye, care s-a desfăşurat la Cluj între 2-6 aprilie.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 7 aprilie 2025, 14:39

Instalarea unui cort de circ în fața apartamentului său din Oakland constituie pentru Reid Davenport, un regizor aflat în scaun cu rotile, declicul pentru începutul unei călătorii artistice exploratorii. „Freak Show”-ul din spectacolele de circ, în care persoanele considerate atipice erau expuse pentru amuzamentul unui public plătitor, îl fac să mediteze la condiția persoanelor cu dizabilități în raport cu oamenii și arhitectura orașului.

Filmul şi-a făcut loc anul acesta şi pe lista de proiecţii speciale a festivalului Urban Eye, care s-a desfăşurat la Cluj între 2-6 aprilie.

Când eram copii, ni s-a spus adesea să nu privim insistent persoanele în scaun rulant. Dar ni s-a spus, în acelaşi timp, că a ne întoarce privirea ostentativ e o gafă. Între aceste două impulsuri contradictorii se naşte o tensiune socială subtilă, dar persistentă – o dilemă între vizibil şi invizibil. Este exact genul de tensiune pe care regizorul Reid Davenport o explorează în documentarul său I Didn’t See You There (Scuze, nu te-am văzut), lansat în 2022 şi distins cu premiul pentru cel mai bun regizor de film documentar la Sundance.

Reid Davenport nu face un documentar în sensul clasic. Nu avem experţi în faţa camerei, nu există o naraţiune coerentă, nici măcar o explicaţie clară a diagnosticului său – paralizie cerebrală. Filmul funcţionează mai degrabă ca un jurnal senzorial şi vizual, o experienţă subiectivă care ne obligă să ne adaptăm unei perspective complet diferite: aceea a unei persoane aflate zilnic la nivelul genunchilor celorlalţi.

Cu camera în mână, regizorul traversează oraşul Oakland din California şi alte câteva locaţii. Îl însoţim printr-o staţie de metrou labirintică, sau în autobuze unde provoacă frustrarea şoferului pentru că nu ştie care e, legal, direcţia în care trebuie să se plaseze cu scaunul rulant; navigăm printre oameni care blochează cu nonşalanţă o trecere de pietoni sau întind un cablu electric peste rampa pe care intră în propria lui locuinţă. Vedem, din unghiul lui, ce funcţionează şi ce nu pentru cineva care nu merge pe picioare.

Un motiv recurent, obsesiv chiar, este cortul de circ instalat lângă locuinţa sa. E o prezenţă care nu poate fi ignorată, o aluzie vizuală puternică la „freak show”-urile de odinioară, unde persoanele cu dizabilităţi erau atracţii de spectacol. Pentru Davenport, cortul devine un simbol al modului în care societatea continuă să privească persoanele cu dizabilităţi – cu un amestec de fascinaţie, milă, disconfort şi neînţelegere.

Filmul e şi o meditaţie tăcută asupra ideii de autonomie. Îl vedem vizitându-şi familia pe Coasta de Est, unde lipsa trotuarelor continue îl face să-şi piardă libertatea de mişcare. În ciuda acestei realităţi, mama lui îşi exprimă dorinţa de a-l aduce „acasă”, o sugestie care oscilează între afecţiune şi o neînţelegere a nevoii lui de independenţă.

Reid Davenport alege să nu-şi arate faţa aproape deloc. Ne oferă, în schimb, reflecţii într-un geam, o mână care toarnă un cocktail, sunetul respiraţiei şi clicăitul scaunului rulant. O alegere care, potrivit lui Marian Pădure de la Centrul pentru Studenţi cu Dizabilităţi al UBB, prezent la proiecţie, are o încărcătură simbolică:

Marian Pădure: M-am tot întrebat de ce regizorul nu vrea să-şi arate faţa (deşi se reflectă la un moment dat parţial într-un geam). Are sens, dacă ne gândim la leitmotivul acestui film. Am avut perioada secolului XIX-XX, în care persoanele cu dizabilităţi erau un spectacol de ciudăţenii, în zona circului în mod special; mai ales persoanele care aveau boli rare sau care aveau membre lipsă. Şi am văzut că pentru el a devenit un motiv recurent, creând cumva ideea dacă nu e el însuşi personaj într-un spectacol de ciudăţenii pentru cei din jur. În final vedem că circul a dispărut; iar dacă a dispărut, înseamnă că ar trebui să vedem persoana cu dizabilităţi dintr-o altă perspectivă.

Într-o scenă tulburător de sinceră, un bărbat necunoscut îi spune lui Davenport într-o toaletă publică: „Eşti un luptător. Te admir!”. Răspunsul regizorului e politicos, dar detaşat. Fiecare are luptele lui, pare să spună, şi nu e nevoie de admiraţie doar pentru că îţi trăieşti viaţa. Această reacţie rezonează cu o reflecţie a lui Costin Dumitru, instructor de viaţă independentă, prezent la proiecţie:

Costin Dumitru: Am participat la un cross azi-dimineaţă şi toată lumea trecea pe lângă mine şi mă felicita, că sunt un luptător! Dar de ce? În fond, la acelaşi cross participam amândoi.

Scuze, nu te-am văzut nu cere milă şi nici nu oferă soluţii facile. E un film care cere, în schimb, o privire atentă, sinceră şi, mai ales, dispusă să vadă. E o invitaţie la empatie, dar şi o provocare de a renunţa la clişee.

Andrea Nagy

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, X și instagram.