Prima pagină » Știri » Social » Aşteptările nerealiste ale părinţilor

Aşteptările nerealiste ale părinţilor

Unele așteptări ale părinților se bazează mai degrabă pe propriile lor experiențe decât pe nevoile copilului.

Articol editat de cristina.rusu, 3 decembrie 2024, 11:59

Așteptările nerealiste ale părinţilor pot conduce la eșecul și anxietatea copiilor, în timp ce așteptările prea mici îi pot împiedica să își atingă potențialul. În realitate, unele așteptări ale părinților se bazează mai degrabă pe propriile lor experiențe decât pe nevoile copilului.

Este normal ca orice părinte să aibă aşteptări de la copilul său, însă trebuie să fie sigur că acesta le poate îndeplini.

Atunci când părintele are aşteptări nerealiste de la copil, dezvoltarea personală a acestuia poate fi grav afectată, poate apărea un conflict şi chiar abuzul emoţional, potrivit unei analize publicate de salvaticopiii.ro.

În timp ce aşteptările sănătoase pot clădi sau încuraja succesul copiilor, cele nerealiste îi pot descuraja iremediabil.

Acest lucru nu înseamnă că părinţii nu trebuie să aibă aşteptări prea mari de la copiii lor, de teama de a nu le cere prea mult, pentru că atunci ei nu vor reuşi să-şi descopere întregul potenţial.

E destul de greu să găseşti un echilibru între cele două aspecte mai ales pentru că de cele mai multe ori, tendinţa de a avea aşteptări nerealiste provine din tiparul propriei copilării.

Totul porneşte de la lucruri aparent banale, precum: să fie binedispuşi tot timpul, să aibă rezultate foarte bune la învăţătură, să nu repete comportamente greşite, să ierte întotdeauna, să fie cuminţi şi ascultători şi să fie mai puţin emoţionali (fără tantrum-uri), în special adolescenţii sau cei mici, aspect adesea imposibil de realizat.

O altă aşteptare nerealistă pe care o au părinţii de la copiii lor este aceea de a nu mai repeta o greşeală deja trăită sau experimentată, comportamente greşte şi deja explicate!

Creşterea presupune trecerea prin greşeli, adaptarea la atitudini şi la situaţii.

Este nevoie ca cei mici, cu vârste până la 10, 12 ani să greşească, iar spontaneitatea copilului presupune o libertate emoţională pe care o va manifesta şi ca adult.

Copilul are nevoie ca tu, părintele, să fii autentic şi uman, cu toate stările care derivă din aceste aspecte, este de părere Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie.

Creşterea implică parcurgerea unor etape şi episode emoţionale

Se prea poate ca noi, ca părinţi să fi avut un alt ritm de viaţă, mai liniştit, fără prea mult loc şi timp pentru manifestarea emoţiilor în prezenţa părinţilor noştri.

Neliniştile şi energiile suplimentare erau consumate, cu precădere afară, în spaţiul exterior, alături de copiii din curtea blocului, de exemplu.

Acum părinţii au mai multă disponibilitate pentru a oferi atenţie copiilor lor, în special celor mici, comparativ cu vremurile de acum 25-30 de ani, însă au orea puţin timp pentru familie.

Chiar dacă familiile trăiesc acum altfel şi adulţii sunt poate mai prezenţi, în perioada de timp pe care o au la dispoziţie pentru copii, le vine prea greu sau nu ştiu să creeze limite clare pentru copiii lor.

Tot mai des apar riscurile abundenţei, iar părinţii se aşteaptă de la cei mici, până la vârsta de 10 ani, să înţeleagă logic situaţii pe care, în realitate, nu au cum să le proceseze la nivelul de aşteptare al adulţilor.

În astfel de situaţii, la care se adaugă şi tipologia sarcinilor de muncă moderne, multe şi cu termene stresante, cu accent pe psihic, pentru părinte, sarcina de a fi părinte cu tot ceea ce implică aceasta, cu un nivel ridicat de răbdare şi disponibilitate emoţională, devine tot mai dificil de realizat.

Cu prea multă logică impusă şi care ar trebui să însoţească trăirea şi comportamentele copiilor, cu prea multe probleme nerezolvate ale părinţilor, copiii învaţă că sentimentele nu contează, spontaneitatea nu îşi mai are locul şi, ca atare, devin adulţi prea raţionali, cu răspunsuri la situaţii care nu îşi găsesc locul în relaţional.

Părinţii aşteaptă, de asemenea, de la copiii lor să urmeze tradiţia familiei în privinţa locului de muncă sau a orientării în carieră.

Mai mult, sunt cazuri în care părinţii impun acest lucru şi condiţionează un anumit sprijin financiar de alegerea pe care TREBUIE să o urmeze copilul.

Am întâlnit astfel de cazuri în special în familiile de medici şi avocaţi, dar şi cazuri în care este nevoie ca tânărul să SALVEZE situaţia familie. Practic, îl îndatorează emoţional.

Părintele îşi poate da seama că aşteptările pe care le are de la copilul său sunt nerealiste doar dacă are disponibilitatea de a se privi obiectiv, de a se analiza şi de a fi conştient de sine.

În lipsa conştienţei de sine, părintele va privi realitatea total greşit, va manifesta credinţe şi convingeri de viaţă greşite.

Cel mai probabil, aceste convingeri sunt preluate de la familia de origine, sunt convingerile mamei sau ale tatălui.

Pe de altăparte, din nevoia adultului de a oferi tot ce este mai bun, din rolul de părinte sau din nevoia de a se simţi pe sine un părinte bun, în comparaţie cu ceilalţi părinţi din comunitate, implică copilul în tot mai multe activităţi spre un aşa-zis BINE al copilului.

Astfel, apare o presiune suplimentară pe umerii copilului, un stres suplimentar pe care părinţii, din păcate nu au disponibilitatea să îl audă sau să îl vadă.

Copilul va simţi datoria să îl mulţumească pe părintele care îi oferă accesul către toate, deşi nu este necesar, iar acel lucru chiar dacă aparent este bun, nu este neapărat şi util copilului şi, în realitate, este vorba, din nou, despre o îndatorare emoţională.

Se mai întâmplă adesea ca adulţii ajunşi în rolul de părinte să nu ştie să fie adulţi emoţional sau relaţional şi confundă maturitatea cu un anumit gen de autoritate.

Nu au suficientă autonomie emoţională şi consideră că trebuie să dovedească priceperea sau maturitatea punând presiune. Taţii sunt adesea prea rigizi şi stricţi, iar mamele sunt supra implicate şi prea protective.

În astfel de situaţii copilul nu mai ştie unde este limita şi nu se mai regăseşte pe sine.

Părintele pune astfel o mare presiune şi pe sine, mai ales pentru că se prea poate ca aceste comportamente pe care le manifestă ca părinte să fie preluate drept model din familia de origine sau din alte părţi şi manifestate ca fiind convingeri proprii.

Pentru ca aşteptările să aibă rezultate pozitive, părinţii trebuie să observe potenţialul şi capacităţile copiilor şi apoi să îşi adapteze aşteptările în funcţie de acestea, dar şi de vârsta copiilor. Astfel, copiii îşi vor dezvolta o imagine sănătoasă despre propria persoană, vor avea încredere în ei înşişi, optimism şi o strânsă legătură cu adulţii din familie.