Ce mai citim: Recomandarea librarului
Caroline Lamarche, Memoria aerului, traducere de Irinel Antoniu, Editura Univers, 2022
Articol editat de cristina.rusu, 2 iunie 2024, 06:00
Totul începe cu un vis. O femeie moartă pe fundul unei râpe și dialogul naratoarei cu aceasta declanșează rememorarea unei relații de șapte ani cu un bărbat depresiv, relatare care se sfârșește abrupt cu un episod brutal care aruncă o lumină nouă asupra tuturor întâmplărilor.
Un monolog de nici 80 de pagini, împărțit în două părți, cu capitole scurte, aproape poetice, aceasta este, simplu spus, cartea lui Caroline Lamarche, scriitoare de origine belgiană distinsă cu Prix Goncourt pentru povestiri.
Memoria aerului, prin intermediul unei narațiuni subiective, este confesiunea unei femei fără nume, o încercare de recuperare și reconstrucție a unei identități neclare prin actul povestirii și o mărturie a faptelor la care a fost supusă.
Susținerea actului rememorării este însă adesea pusă la îndoială de către naratoare, ceea ce duce la o fragmentare artificială a narațiunii.
De la început, femeia moartă poate fi privită drept o efigie a propriei identități și o amintire viitoare a ceea ce ar fi putut fi, în timp ce râpa și coborârea în aceasta, o metaforă pentru introspecție.
Dialogul cu femeia moartă, în esență dialog cu sine însăși, introduce în confesiune personajul bărbatului sau Dinainte, cum este numit de-a lungul povestirii.
Un individ melancolic, înfrânt, care considera că-și ratase existența și care-și făcuse din acest aspect un tic discursiv și o formă de manipulare, „pur și simplu n-ar fi trebuit să-mi repete zi de zi că își ratase viața”.
Veniți din lumi diferite, el fiu de muncitori, ea fiică a unei familii cu origini înstărite, oprimatul și opresorul, ceea ce i-a legat a fost o poveste de dragoste pasională, „bipolară”, dar în spatele căreia s-au ascuns multe aspecte disfuncționale care într-un final i-a și despărțit.
Povestea bărbatului este o pregătire a scenei din ultimele pagini, petrecută într-o zi de vară, cu douăzeci de ani în urmă de presupusul prezent al confesiunii și înainte de momentul cunoașterii lui Dinainte, final menit să explice prima parte, oarecum eliberator, dar prea facil pentru stilul poetic al scriitoarei.
Confesiunea, cu unele rezerve asupra finalului, nu lasă loc de o interpretare negativă a relației, acest lucru nu-i pare clar naratoarei. Nesiguranța, abuzurile, violența fizică și psihică, jocurile sexuale violente, până și implicațiile gestului brutal din final, toate se înscriu, în logica confesiunii și a naratoarei, într-un firesc al realității, fiindcă personajul nostru nu pare a avea conștiința victimei.
Însă în spatele poveștii, sau lăsând-o deoparte, Memoria aerului este un microroman senzorial, anunțat încă de titlu. De la început la sfârșit, povestea poate să nu conteze, ceea ce se revarsă este o lume a culorilor, a simțurilor și a parfumurilor unei povești de iubire. Până și episodul violent din final are tușele unei picturi expresioniste.
O confesiune poetică, o narațiune fragmentată, pe alocuri inegală, dar care conturează profilul instabil, nesigur al naratoarei și al imposibilității păstrării unei narațiuni fidele realității.
Ceea ce ne spune prin titlul ales și prin tot acest șuvoi de simțiri e că atâta timp cât memoria oamenilor e supusă schimbărilor, fiindcă ea modifică, reinterpretează, rescrie, există o altă memorie, cea a aerului.
Doar memoria aerului – care „păstrează toate gesturile noastre, toate cuvintele noastre și chiar gesturile și cuvintele la care până la urmă renunțăm”, „memoria tuturor poveștilor pe care oamenii și le spun din noaptea timpurilor”, – are capacitatea de-a păstra fidel lucrurile.
Nu în ultimul rând, un microroman despre ceea ce nu se rostește, despre ce alegem să păstrăm doar pentru noi, și modul în care ne afectează într-un final.
Adrian Emil Rus, librăria independentă Bookstory Cluj
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
