Transhumanța, în patrimoniul UNESCO
Decizia de a include Transhumanța în patrimoniul UNESCO a fost luată în data de 5 decembrie 2023, la cea de-a 18-a sesiune a Comitetului interguvernamental pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, care a avut loc în Botswana, în perioada 4-9 decembrie.
Articol editat de cristina.rusu, 9 ianuarie 2024, 12:36
Ce înseamnă existența Transhumanței în patrimoniul UNESCO, cum și cât se mai practică în România acest obicei, am aflat de la Cristian Micu, muzeograf, șef secție Parcul Etnografic Romulus Vuia:
Includerea transhumanței în patrimoniul cultural UNESCO s-a făcut pe baza unui dosar multinațional lansat încă din 2019 de către trei țări Grecia, Italia și de Austria, pe baza unui concept mai larg definit prin strămutarea sezonieră a turmelor de animale. Ulterior, alte șapte țări europene, printre care și România, s-au alăturat acestui demers, astfel că la sfârșitul anului 2023 transhumanța să fie în sfârșit inclusă în patrimoniul cultural imaterial UNESCO. Această includere validează de fapt importanța și semnificația transhumanței în contextul cultural al umanității, confirmând în același timp coexistența elementelor de identitate cu cele de continuitate care caracterizează fenomenul în context balcanic și în context european.
Cred că este un pas extrem de important pentru creșterea vizibilității internaționale a acestui fenomen pentru cunoașterea lui pe plan internațional. Pe de altă parte, cred că este un pas crucial în eforturile de salvgardare și de conservare a fenomenului în totalitate, adică pentru a salva toate elementele de patrimoniu material care definesc fenomenul.
Un fenomen, un element de patrimoniu, un fapt de cultură, cu un element de patrimoniu material inclus în UNESCO are infinit mai multe șanse la conservare și păstrare pentru generațiile următoare. Importantă este influența culturală și demografică pe care a avut-o fenomenul transfurmanței în istoria și civilizația acestor meleaguri. Ardelenii transhumanți au fost cei care au populat multe localități din Dobrogea. De asemenea ei sunt întemeietorii multor sate de ungureni, așa numiții ungureni din zonele extracarpatice sunt foarte multe sate cu numele de ungureni care au fost făurite au fost înființate de către transhumanți care la un moment dat s-au stabilit pe versantul sudic al Carpaților Meridionali și mai puțin pe versantul estic al Carpaților Orientali.
Evident că traversarea sezonieră a Carpaților și a multor zone etnofolclorice a făcut din păstorii transhumanți adevărați colportori de cultură tradițională românească. Au transmis cultura, au transmis elemente de folclor, au transmis elemente de limbă, au lăsat în urma lor drumuri și astăzi sunt drumuri care traversează Carpații, care se numesc Drumul Oii, au lăsat în urmă obiceiuri, acuma îmi vine în minte, de exemplu cei care treceau în Dobrogea nu toată lumea știe, treceau pe la Vadu Oii.
Transhumanța în România a fost în primul rând doar unul din sistemele de exploatare economică a efectivelor de ovine, pentru că transhumanța pe teritoriul Românei se referă la ovine. Asta ne deosebește de alte țări a căror transhumanță a fost inclusă în patrimoniul UNESCO, de exemplu țările așezate pe lângă Alpi, unde transhumanța s-a făcut și cu cornute mari.
Transhumanța pe teritoriul țării noastre nu a fost un fenomen atât de extins pe cât a intrat în percepția generală. În cele mai multe zone din România se practică un păstorit local, cu turmele pășunând în hotarul satului în perioada verii, iar iarna oile sunt hrănite în gospodărie. Mai există un sistem de păstorit mai asemănător cu transhumanța da care nu este transhumanță se numește păstorit pendulant și se practică acolo unde zonele de munte sunt în apropierea satelor. În acest caz, oile urcau vara la munte, unde se hrăneau pe pășunile alpine, dar iarna coborau în sat și erau hrănite în gospodărie cu furajele strânse de către gospodari în timpul verii.
Despre transhumanță vorbim doar atunci când animalele sunt tot timpul strămutate vara la munte în pășunile alpine, iarna la câmpie, astfel încât turmele transhumante de fapt nu consumă niciodată nutreț din gospodăria proprietarilor. Un exemplu clasic, ca să înțeleagă ascultătorii, îl constituie transhumanța celor din Mărginimea Sibiului, care aveau vara turmele în Carpații Meridionali, de exemplu în Făgăraș, în Parâng, iar iarna le purtau până în Dobrogea, până la Dunăre, până peste Dunăre, până în Crimeea, uneori aceasta este transhumanța adevărată.
Dezvoltarea oieritului de tip transhumant a avut ca motor, pe de o parte, cererea tot mai mare de lână, pe de altă parte, existența zonelor de câmpie nearate din zonele extracarpatice, câmpiile acelea mari Bărăganu, Câmpia Română, pentru că strămutarea nu s-a făcut decât atunci când nevoile de hrană pe care le aveau efectivele mari, tot mai mari de animale, nevoia nu a putut fi satisfăcută de resursele locale. N-a fost teren destul în jurul comunei, n-a fost destulă fâneață. Odată cu extinderea suprafețelor arate, ceea ce a început să se întâmple după pacea de la Adrianopol, deja putem vorbi de o remisie a fenomenului. De o decădere, de o micșorare a ponderii transhumanței în economia rurală românească. Deci, de pe atunci deja vorbim despre o scădere a transhumanței.
Astăzi, situația fondului funciar este însă cea care creează probleme mari pentru ceea ce a mai rămas din transhumanță modul de deținere a terenurilor, înlocuirea pășunilor din câmpie cu culturi mari agricole, cu arături, foarte multe arături de toamnă, arături pe care oile nu mai au ce să mănânce, iarăși, circulația efectivă a ovinelor deplasarea lor devine tot mai dificilă. Gândiți-vă cum se mai pot deplasa turmele acum pe autostradă, de exemplu, există noi reglementări rutiere care nu prea mai permit deplasarea animalelor pe suprafețele carosabile, ori suprafețele carosabile de acum sunt vechile drumuri pe care se deplasau turmele de oi.
În secolul 21 deja este poate mai ieftin să aduci furajele sub formă de baloți sau de granule, mai știu eu, către efectivele de animale, decât să muți efectivele de animale, să le strămuți, să faci transhumanță către sursa de furaje.
Dosarul Transhumanței a fost depus în luna martie a anului 2020, de România, împreună cu alte nouă țări printre care Albania, Austria, Croaţia, Franţa, Grecia şi Spania, în calitate de lider. La realizarea lui au contribuit experți în patrimoniu, cercetători, profesioniști în domeniul zootehnic, comunități locale și asociații de păstori transhumanți.
Alina Nechita
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
