Prima pagină » Campanii » Filmul de weekend » Filmul de weekend: Drive my car, un turn Baabel plin de sensibilitate

Filmul de weekend: Drive my car, un turn Baabel plin de sensibilitate

Acum, o povestire scrisă de el, ”Bărbați fără femei”, tradusă și în limba română la editura Polirom (traducători Iuliana Oprina, Florin Oprina) a inspirat un film care a primit premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.
O capodoperă, este părerea unanimă a criticilor de film din întreaga lume care au văzut ”Drive my car”.
Un film de trei ore care cu greu își va găsi loc în cinematografe și nu este pentru spectatori grăbiți sau dornici de multă acțiune.
”Drive my car” este un film lent, în care povestea se concentrează mai mult pe viața interioară a personajelor. Însă cine are răbdare până la capăt se va simți pe deplin satisfăcut.
Și este imposibil să nu te miște acest film despre dor, doliu, suferință și singurătate, pentru că îmbină creațiile a doi maeștri: Haruki Murakami și Anton Cehov.
La doi ani după moartea neașteptată a soției sale, renumitul actor și regizor Yusuke Kafuku este invitat să pună în scenă piesa Unchiul Vanea de Cehov la un teatru din Hiroskima. Din viața lui n-a mai rămas mare lucru, în afara unei mașini roșii, un Saab 900 îngrijit și lustruit peste măsură. Gazdele lui Yusuke îi spun că nu are voie să-și conducă propria mașină și îi alocă un șofer. Așa o cunoaște pe tânăra și taciturna Misaki Watari, o șoferiță excelentă care îl plimbă prin oraș fără să scoată un cuvânt. Treptat, între cei doi se creează o legătură aparte.
În paralel au loc repetițiile pentru piesa pe care Yusuke o pune în scenă într-o formulă originală: invită actori din mai multe țări să-și joace rolul în limba maternă: japoneză, coreeană, chineză mandarină, engleză, indoneziană. Există și o actriță care intepretează în limbaj mimico-gestual. Ce poate ieși din acest adevărat turn Babel?
Iese un film profund uman, emoționant, care te lasă cu ochii în lacrimi și cu un sentimentul că toți oamenii sunt frați, legați prin emoții, durere, suferință, dar și prin solidaritate și prietenie.
Tocmai faptul că fiecare actor își vorbește propria limbă este o metaforă foarte frumoasă și subtilă: uneori nu avem nevoie de cuvinte pentru a ne simți aproape unui de celălalt. Este și esența prozei lui Murakami: îl înțelegi perfect, chiar dacă nu ești japonez și n-ai pus niciodată piciorul în Tokio sau Hiroshima.
Simbolică mi se pare și alegerea locului unde se joacă piesa: Hiroshima, unul dintre orașele distruse de bomba atomică în cel de-al doilea război mondial. Poate că uneori viața ți-a fost distrusă și crezi că nu mai poți reconstrui ceva. Însă salvarea vine în moduri miraculoase și este suficient să simți că cineva stă lângă tine și te înțelege, ca să o iei de la capăt.
Este o capodoperă cinematografică Drive my car, măiestrit filmată și jucată subtil și cu naturalețe. Nu știu dacă-și va găsi un loc în cinematografe, dar dacă vă iese în cale, nu pierdeți ocazia să-l vedeți.