Intrarea Domnului în Ierusalim deschide Săptămâna Patimilor, cele mai dramatice zile din viaţa lui Iisus. Această sărbătoare stă sub semnul unui simbol puternic, unul al reînnoirii şi al renaşterii. În afară de noi, românii, doar maghiarii şi armenii au numit această ocazie Duminica Florilor. La alte popoare, ea este numită Duminica Palmierilor sau a Crengilor, căci credincioşii au aşezat de fapt crengi – şi nu flori – în faţa lui Iisus la intrarea sa în Ierusalim.
Foto: Foto: Fran Dekkers /Pixabay
Articol editat de cristina.rusu,
25 aprilie 2021, 00:00
Intrarea Domnului în Ierusalim deschide Săptămâna Patimilor, cele mai dramatice zile din viaţa lui Iisus. Această sărbătoare stă sub semnul unui simbol puternic, unul al reînnoirii şi al renaşterii. În afară de noi, românii, doar maghiarii şi armenii au numit această ocazie Duminica Florilor. La alte popoare, ea este numită Duminica Palmierilor sau a Crengilor, căci credincioşii au aşezat de fapt crengi – şi nu flori – în faţa lui Iisus la intrarea sa în Ierusalim.
În Antichitate, în ţările din Orientul Apropiat, se obişnuia ca drumul persoanelor vrednice să fie acoperit la trecerea acestora. În toate cele patru Evanghelii se spune că Iisus a beneficiat de acest semn de respect: evangheliştii Matei, Marcu şi Luca spun că oamenii au acoperit drumul cu hainele lor şi cu crengi tăiate din copaci, în timp ce în Evanghelia după Ioan, credincioşii au folosit ramuri de palmier la intrarea Domnului în Ierusalim.
Palmierul este un simbol al victoriei, de aceea în mai multe limbi duminica dinaintea Paştelui se numeşte Duminica Palmierilor (în latină, Dominica Palmarum). Pentru că în cele mai multe ţări europene astfel de arbori nu se găsesc, ramurile de palmier au fost înlocuite cu crengile altor copaci (printre altele în Anglia, unde din această cauză ziua de azi se numeşte Branch Sunday).
O legendă românească spune însă că, Iisus aflându-se pe cruce, Mama sa şi-a pus opinci de fier, a luat un toiag de oţel şi a plecat să-şi afle fiul. Ajungând la o apă de netrecut, a rugat o salcie să-i facă punte din ramurile sale. De aceea oamenii duc la biserică ramuri de salcie, pentru a fi sfinţite. Ramurile le aşează fie la icoane, fie pe pomii fructiferi, ca aceştia să rodească. Se credea că nu e bine ca ramurile să fie aruncate până la următoarele Florii. Tot cu ramurile sfinţite se împodobeau şi stupii, pentru ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină.
Creanga de salcie avea şi menirea de a-i feri pe oameni de beteşuguri. Femeile în vârstă se încingeau cu ramura de salcie pentru a nu le mai durea spatele, iar copiii erau loviţi cu nuiaua de salcie pentru a creşte sănătoşi şi înţelepţi.
Înainte de Florii, Iisus l-a înviat pe Lazăr. În satele româneşti se credea că Lazăr era un flăcău tânăr. Într-o sâmbătă, mama lui Lazăr făcea plăcinte, în timp ce tânărul a plecat cu oile. Urcând el într-un copac să culeagă muguri pentru animale, îşi aduce aminte de plăcintele pregătite de mama sa şi doreşte să coboare cât mai iute, să le guste; dar face o mişcare greşită, cade şi moare. Aşadar, pentru că Lazăr a murit din pofta de plăcinte, se obişnuieşte ca în această zi femeile să dea de pomană în numele morţilor plăcinte de post.
În Duminica Floriilor, fetele care doresc să se mărite trebuie să-şi scoată la soare zestrea, pentru a-şi ispiti ursitul. De asemenea, ele trebuie să pună sub un păr altoit o oglindă şi o cămaşă, iar la miezul nopţii să fiarbă în apă busuioc. Dacă se vor spăla pe cap cu această fiertură, tot anul vor avea un păr frumos şi strălucitor. Atenţie însă: dacă se vor spăla pe cap cu orice altceva, se spune că vor albi de timpuriu.
Sărbătoarea mai este numită şi Nunta urzicilor. Pentru că de acum, urzicile consumate des în post încep să înflorească, ele nu mai sunt considerate potrivite ca alimente. De Florii se prezice şi vremea: cum e vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte; iar dacă azi se aud broaştele orăcăind, înseamnă că vara va fi frumoasă.
