Automobilele, camioanele, motocicletele, chiar și bicicletele, atât de discrete, erau răspândite haotic prin tot orașul, abandonate oriunde frica reușise să învingă simțul proprietății.
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 15 martie 2020, 06:00 / actualizat: 15 martie 2020, 12:47
Automobilele, camioanele, motocicletele, chiar și bicicletele, atât de discrete, erau răspândite haotic prin tot orașul, abandonate oriunde frica reușise să învingă simțul proprietății.
Deîndată ce a început panica legată de coronavirus, mi-am adus aminte de romanul portughezului Jose Saramago ”Eseu despre orbire”. Un roman tulburător, publicat în anul 1995.
Într-un orășel oarecare izbucnește o stranie epidemie: rând pe rând, toată lumea orbește. Primul afectat, un bărbat de 38 de ani, este perfect sănătos atunci când îl lovește orbirea. Se află în mașină, la volan, la semafor și dintr-o dată nu mai vede decât o nesfârșită mare lăptoasă.
Doctorii nu reușesc să găsească un motiv medical, iar epidemia se extinde cu repeziciune. Nimeni nu scapă, mai puțin soția primului orb. În mod inexplicabil, femeia continuă să vadă, însă trăiește permanent cu groaza că mai devreme sau mai tîrziu va fi și ea lovită de orbire.
Dacă la început lumea este amabilă și săritoare, voluntarii se oferă să-i ajute pe orbi, îi conduc pe stradă, le rezolvă micile treburi gospodărești, pe măsură ce numărul nevăzătorilor crește este tot mai greu să găsești pe cineva dispus să facă ceva pentru alții. Intervin frica, oboseala, lehamitea, răutatea.
Guvernul pare să aibă la început situația sub control, propune tot soiul de soluții care se dovedesc falimentare. Intervine armata, oamenii sunt închiși, tocmai pentru a limita răspândirea epidemiei.
Inutil însă. Nimic nu funcționează iar orbirea îi lovește treptat pe toți.
Am citit cartea lui Saramago în urmă cu vreo 15 ani, fără să bănuiesc că voi ajunge vreodată să mă întorc la ea și să o citesc cu alții ochi. Cu ochii celui care vede povestea din roman devenind realitate.
Personajele din carte nu au nume, acțiunea se petrece într-un oraș fără nume, într-o țară fără nume. În cheie contemporană, orbi putem fi cu toții, pare a spune Saramago. Sau bolnavi putem fi cu toții. Într-un fel, poate că suntem bolnavi cu toții. Sau eram. De trufie, de egoism, de autosuficiență.
Jose Saramago alege să nu folosească dialoguri și nici prea multă descriere, semnele de punctuație sunt puține și par să fie puse anapoda. Însă în ciuda acestor dificultăți de lectură, ”Eseu despre orbire” se citește cu patimă și înfrigurare.
Finalul este la fel de neliniștitor ca toată cartea. Pe rând, oamenii își recapătă vederea. Să fie asta însă un lucru bun?, pare să se întrebe scriitorul. Nu cumva orbirea de care au suferit a fost doar o amăgire? Nu cumva după ce am orbit am început să vedem cu adevărat?
Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând nu văd.
Și ce ar trebui să ne sperie mai tare? Pierderea vederii sau recăpătarea ei?
Ce ne învață marile crize care afectează în mod democratic pe toată lumea? Că adevărul e altfel decât ne imaginăm? Și că tot ce credem solid la un moment dat se poate dovedi doar deșertăciune?
Romanul de mici dimensiuni al lui Jose Saramago ridică multe întrebări și te pune serios pe gânduri, mai ales acum, când o epidemie cuprinde tot pământul.
De remarcat și faptul că Saramago a scris această carte la vârsta de 72 de ani, dovedit o forță creatoare ieșită din comun.
De altfel și prima sa capodoperă i-a apărut când împlinise deja 60 de ani.
A primit premiul Nobel pentru literatură la trei ani după publicarea Eseului despre orbire, în 1998.
Cartea a stat și la baza unui film realizat în 2009 și intitulat ”Alb orbitor”, cu Julianne Moore în rolul principal.
Majoritatea romanelor lui Jose Saramago au apărut în limba română la editura Polirom.
Pentru citatele de mai sus am folosit ediția apărută în 2005, în traducerea Mioarei Caragea.
Doina Borgovan
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
“…Ca să urci trebuie să ai o bibliotecă. Eu mi-am făcut-o singur, prin ani, și s-au adunat atâtea rafturi încât chiar trebuie să urc...
“Numesc mare cultură tot ceea ce a produs mai bun inteligența omului atunci când și-a asociat și sensibilitatea la raționalitate. Este un...
Andreea Nanu, cunoscută ca prozatoare, critic de teatru și film, a debutat în literatura română cu o tetralogie inspirată de natură:...
“La mine Poezia și Pictura au mers în paralel încă din studenție. Dar aici este o problemă: fiecare dintre cele două fură o parte din...