Prima pagină » Cultural » Jurnal de festival: Când o parte de inimă rămâne la Sibiu

Jurnal de festival: Când o parte de inimă rămâne la Sibiu

Sibiul cu festival de film documentar este absolut irezistibil. Pentru o grămadă de motive pe care încerc să le înșirui mai jos.

Plec de la Astra Film cu un nume: Kim Longinotto. Regizoare de film născută la Londra, cunoscută pentru documentarele în care vorbește cu precădere despre femei care cad victime ale opresiunii de orice fel. Printre cele mai cunoscute filme ale sale se află Shinjuku Boys (1995) despre viața a trei transsexuali din Tokyo, The Day I Will Never Forget (2002) care vorbește despre mutilările genitale ale femeilor din Kenya, sau Pink Saris (2010), despre violența împotriva femeilor în Uttar Pradesh, India. În selecția festivalului de la Sibiu, Kim Longinotto a fost prezentă cu cel mai recent documentar al său, Shooting the Mafia (2019). Filmul are două fire narative care se împletesc însă cu foarte mare dibăcie: ascensiunea și apoi decăderea rețelei mafiote siciliene Cosa Nostra și biografia unei fotografe celebre tocmai pentru că a fotografiat de-a lungul anilor capii rețelei criminale și victimele acesteia, Letizia Battaglia. Cele două povești se întrepătrund și se completează, iar la finalul filmului ieși din sala de cinema îndrăgostit de Letizia și îngrozit de toate crimele cumplite comise în Palermo în anii 70 și 80. Imagini de arhivă, scene din filme vechi, o coloană sonoră cu șlagăre italienești faimoase, iar peste toate figura Letiziei care un fel de simbol al curajului, energiei și implicării. Măritată de la 16 ani ca să scape de autoritatea părintească își descoperă pasiunea pentru fotografie la 40, ca un mijloc de evadare dintr-o căsătorie nefericită. Fotografia o învață să fie ea însăși, să lupte pentru lucrurile în care crede și, mai cu seamă, să nu-i fie frică. Letizia Battaglia are în prezent 84 de ani. Țigara nu-i lipsește dintre degete, povestește cu umor și cu seninătate despre relații amoroase, experiența de politician, copilăria în Sicilia natală, dar mai cu seamă despre fotografie și despre felul în care i-a schimbat viața. ”Aparatul de fotografiat este singura mea armă împotriva lor, atât de mulți și înarmați până în dinți”, spune Letizia, foarte activă și în prezent pe scena publică italiană. De altfel, tocmai a înființat la Palermo Centrul Internațional de Fotografie. O femeie care își asumă tot ce a trăit și experimentat, care nu se teme să se arate așa cum e, care entuziasmează și inspiră.
Iau cu mine de la Astra Film toată forfota stârnită în oraș de sutele de elevi care umplu străzile și sălile de cinema de la festival. Râsetele lor și poveștile despre filme cu planete și zbor în spațiul cosmic. Pentru că sunt atât de mulți și atât de veseli, ai impresia că e vacanță sau week-end și în timpul săptămânii.
Sfera albă din Piața Mare în care au loc proiecții gratuite, luminată feeric seara și plină de oameni până aproape de miezul nopții. Vinul ușor acidulat băut din pahar cu picior înalt târziu în noapte în piața plină de oameni veseli care vorbesc tare în multe limbi.
Aerul pașnic al orașului, așternuturile scoase pe geam la aerisit dimineața chiar în centru, mirosul de mâncare și sunetele domestice ce se aud din curțile liniștite: un polonic lovind pereții oalei de supă, farfurii ciocnite între ele, o mamă care-și cheamă copiii la masă.
Domnul în vârstă ițindu-se la fereastra unei case vechi din Pasajul scărilor, care pare să stea acolo și să se-nsorească încă de la fondarea orașului.
Plimbarea de dimineață pe străzi liniștite, fără mașini, fără parcări, fără claxoane, cu soare și o lumină blândă care te face să crezi că tot orașul este al tău. Plimbarea de seară prin Orașul de Jos, complet pustiu și suprarealist: la nici 200 de metri prin Piața Mare abia aveai loc de trecători.
Cafeaua și ceaiul băute într-o cafenea cu fotografii pe pereți și cărți vechi pe rafturi, cu planuri despre următorul film la care să mergi, cu steluțe mâzgălite în programul festivalului. Tarta cu fructe pe o terasă însorită unde mesele și scaunele sunt deja acoperite de frunze îngălbenite.
Documentarul ”Rebeli cu o cauză” (regia Dobrivoie Kerpenisan), despre felul în care a avut loc Revoluția la Sânpetru Mare, lângă Timișoara. Resemnarea oamenilor care-și aduc aminte după trei decenii prin ce au trecut atunci, cum au ieșit la proteste și au distrus portretele lui Ceaușescu. Modul în care se însuflețesc, se îmbujorează, plâng și povestesc cum au ieșit pe străzi, au strigat le-a fost și nu le-a fost teamă, sperând că libertatea e un concept încăpător și pentru bunăstare și pentru fericire.
Sălile de proiecție din clădire de la Astra, așa de mici și așa de plăcute încât ai impresia că ești în sufragerie la prieteni.
Ultima dimineață, duminică, în care tot cauți o formulă magică de întors timpul înapoi, ca s-o iei de la capăt, cu filme, plimbări și cu capul în nori.