Acolo unde timpul se suspendă…

Articol editat de Carmen Sas, 22 septembrie 2017, 06:00 / actualizat: 22 septembrie 2017, 10:34

Plutesc cu brațele rășchirate în apa verde, limpede și caldă și simt valurile venind dinspre picioare. E intersant că, deși apa mă întoarce în permanență, valurile tot dinspre picioare vin, indiferent de poziția trupului meu. Le simt urcând prin mușchii gambelor, ai coapselor, prin abdomen și apoi pierzându-se înainte să-mi ajungă pe față, să mă deranjeze. Nu pot vedea soarele. Sunt cu ochelarii de înot închiși la culoare și soarele este undeva dincolo de fruntea mea, de limita părului meu, poate undeva în creștetul capului. Nu-mi pot vedea creștetul capului. Îmi vin obsedant în minte versurile lui Coșbuc: „Privesc fără de țintă-n sus/ Într-o sălbatică splendoare” și încerc cu disperare să-mi amintesc al patrulea vers. Ce de-al treilea, cu Ceahlăul la apus, vine de la sine, dar nu se mai potrivește cu peisajul marin dominat de Muntele Athos…..

Aud ascuțit elicea bărcii, un sunet complet diferit de cel auzit deasupra apei și mă trezesc ușor speriat, încercând să-mi readuc în minte imagini de când eram copil. Nu știu de ce, dar în clipele astea cele mai plăcute, mă gândesc și încerc să-mi readuc în memorie momente similare din copilărie. Am observat lucrul ăsta și la alții. Cred că, după o vârstă, momentele plăcute trebuie musai să le legi de copilărie…. senzația de libertate și jocul sunt asociate nemijlocit cu anii aceia. Mă joc și acum încercând să suprapun peste petele lăsate de stropii de apă pe lentila ochelarilor petele mișcătoare pe care le crează ochiul apăsat de cauciucul de pe margini. Nu reușesc nicicum, petele nereale nu stau, nu se lasă prinse.

Intrarea în apă nu e lină. E plăcută, fără nimic strident, fără mișcări bruște, fără locuri în care să te lovești. Dar nu e tocmai nisip. Sunt niște roci plate și treptele nevăzute te zdruncină cu totul până-n creștet. Mai în larg e doar nisip, dar nu contează. E locul în care plutesc și toată oboseala se scurge în apă ca electricitatea despre care am învățat la fizică. Și parcă n-am condus o zi întreagă și parcă sunt aici de mult. Dintotdeauna.

Casa în care stăm are un aer sincer pe care doar în Grecia îl poți găsi. Nu e nimic studiat, nu sunt lucruri care să strige că ești la țară. Aerul rural e pur și simplu acolo, necăutat. Vasilis îl cheamă pe cel care ne-a întâmpinat și știu că m-a amuzat aerul lui încurcat când mi-a întins mâna, ștearsă temeinic de pantaloni, cu scuza că miroase a oregano. Abia se ridicase din bucătăria de vară unde toca, cu o râșniță electrică, condimentul specific Eladei. E sunetul pe care-l auzeam în copilărie când măcina mama cafea. Când mai primeau ai mei de undeva, pe sub mână, cafea boabe adevărată. Chiar și acel tremolo, când scuturi râșnița cu butonul apăsat e la fel. Doar mirosul e altul. E una din aromele atât de familiare, care-mi aduc mereu aminte de țara asta scăldată de soare și de bunăvoința zeilor. De altfel, Vasilis e atât de autentic, încât nici măcar nu înțelege conceptul de turism în accepțiunea occidentală a termenului și se consideră îndreptățit ca, din bucătăria lui de vară, să supravegheze oaspeții și să intervină oricând crede de cuviință în intimitatea lor. Doar e la el acasă! Situația a degenerat la un moment dat într-un conflict. Balcanic la rândul său. Adică scurt și violent, cu voci ridicate și cuvinte grele, din fericire neînțelese de noi, nevorbitori de greacă. Împăcarea a fost și mai spectaculoasă, a doua zi când ne-am zdrelit mâinile și ne-am rupt spatele să-l ajutăm să scoată la mal barca care tocmai se scufundase în marea agitată. Sărmanul om….. Din dimineața urmatoate, au început să apară pe masa de pe terasa noastră roșii, castraveți, dovlecei și niște smochine proaspete incredibile!

Salonikiou Beach e o fâșie de plajă de câțiva kilometri pe care numeri cu greu zece oameni. Priveliștea e fenomenală: în stânga, conturul proeminent al Muntelui Athos, îngroșat de misterul și legendele ce-l înconjoară, în dreapta golfurile stâncoase ale Sithoniei, cu promisiuna turqoise a unor peisaje fermecătoare.  Între acestea, Egeea. Sau, mă rog, o bucată din ea. Dar atât de frumoasă, încât mare parte din vacanța asta nu am făcut nimic altceva decât să privesc. Să privesc fascinat răsăritul când mă trezeam suficient de devreme, sau acea stranie imobilitate de mai târziu, dimineață, când, în lumina cețoasă, marea încremenea într-o oglindă de mercur, netulburată de nicio încrețitură. După-amiază totul învie în valuri verzi limpezi și calde, cu spuma Afroditei în vârf.  Miroase a mare, a oregano, a liniște, a alte vremuri.

Trăiesc cu senzația că timpul a încremenit, dar nu acum, ci cu o sută de ani în urmă. Când viața avea alt ritm, atât de lent și de plăcut, încât îți trebuie timp, acum, să-l înveți.  Și cumva, într-un fel neștiut, am intrat în bula asta temporală și mă lupt acum să învăț un ritm pe care nu l-am mai simțit din copilărie…

Andrei Huţanu

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.