Generozitatea și deschiderea Crăciunului

Crăciunul ni se oferă în fiecare an ca o superbă sărbătoare a purității și a spiritului tânăr, înnobilat de sentimentul deschiderii sufletești, pe care omul simte să îl traducă în fapte de generozitate.

Articol editat de Alina Vingan, 27 decembrie 2015, 08:48

De altfel, Crăciunul se definește ca sărbătoarea dărniciei, în care primul și marele gest îl face Însuși Dumnezeu.

A fi darnic înseamnă în primul rând a fi recunoscător pentru ceea ce ai primit și eşti conștient că ți s-a dat mai mult decât meriți, a ști că cea mai mare bucurie pe care o ai la îndemână este aceea de a face tu, la rândul tău, bucurii altora.

Toate aceste gesturi ascund nevoia sufletului de a se deschide spre întâlnirea cu semenii și de a se împărtăși pe sine, așa cum Dumnezeu are nevoie de noi, pentru a se oglindi pe Sine în bucuriile știute și neștiute pe care ni le face.

Una din calitățile esențiale ale universului nostru spiritual este deschiderea. Spre deosebire de alte spații culturale, în care Crăciunul începe mult mai devreme, într-o risipă de lumini și zgomote, pentru a înceta în tocmai ajunul acestui praznic, când lumea se închide în casele lor pentru a sărbători, în universul nostru românesc Nașterea Domnului este o sărbătoare deschisă spre a oferi și primi bunele vestiri, spre a colinda, spre a fi ospitalier și darnic, dar și spre a face bucurii altora.

Însăși zestrea spirituală a colindelor, care ne definesc ca neam și popor, ne îndeamnă a nu sta în casă de sărbători, ci a ieși în lume de a deveni mesageri ai Crăciunului, și mai ales de a nu avea ușa închisă celor care ne vestesc bucuria Nașterii lui Iisus.

Or și atunci când îți oferi bucuria ta și altora și când ești deschis spre a o primi și din partea semenilor tăi, într-un gest de încredere și comuniune îți exprimi de fapt generozitatea.

Crăciunul îmbracă această generozitate umană și sub forma mesei festive care adună întreaga familie, arătând pe deoparte încrederea și apropierea celor prezenți, dar în primul rând dorința de a ne bucura unii de ceilalți.

Las la o parte faptul că masa a încetat de mult să mai fie o sărbătoare a familiei, arătând sărăcia sufletească pe care o trăim și în care am transformat un moment de bucurie și apropiere sufletească într-un simplu gest de hrănire, și spun că, în mod paradoxal, masa festivă de Crăciun se serbează în lipsa sărbătoritului, a pruncului Iisus, pe care Crăciunul ni-l aduce tuturor.

De pildă, în tradiția iudaică se mai păstrează nobilul obicei al meselor festive, numite seder, în care capul familiei oficiază un adevărat cult casnic și în care le reamintește celor de la masă, care este adevăratul motiv al sărbătorii și întâlnirii, într-un gest de recunoștință îndreptată spre Dumnezeu, care i-a adus împreună. Mai mult, în mod simbolic la această masă este lăsat un loc liber rezervat Oaspetelui, lui Dumnezeu, prezent simbolic la bucuria oricărei familii.

Dincolo de faptul că acest gest rearticulează adevăratele relații dintre oameni, el transformă orice întâlnire și sărbătoare umană într-un moment de comuniune sufletească și cu Dumnezeu, prezent sub chipul musafirului sau chiar al străinului ce îți intră în casă de sărbători.

Privită ca un moment al deschiderii și încrederii sufletești, masa de Crăciun devine din simplă mâncare, bucurie și comuniune de daruri, din revedere, adevărată întâlnire și comuniune de inimi.

Crăciunul mai este mai presus de orice sărbătoarea inimii și a ușii deschise, și de aceea el poate fi un remediu pentru lumea noastră măcinată de adânci sentimente de neîncredere și suspiciune.

Pentru că a-ți păstra ușa deschisă însemnă în primul rând a ști să te bucuri de generozitatea lui Dumnezeu și de încrederea în oameni, dar și a fi gata oricând a primi și a oferi.

A avea ușa și inima deschisă înseamnă a fi atent la ce se întâmplă în jurul tău, a nu trece nepăsător peste suferința și lipsurile celor din jur și a ști că sărbătoarea nu e doar a ta, ci și a celui de lângă tine, lipsit, trist sau nefericit. Acest lucru l-a făcut pe scriitorul francez Leon Bloy să afirme că el nu închide niciodată ușa, temându-se ca nu cumva să găsească pe prag un sărac înghețat, care i-a bătut la ușă și pe care l-ar fi putut ajuta dacă ea nu era închisă.

Mai presus de toate Crăciunul care tocmai ne bate la ușa sufletelor este pentru noi șansa de a ne recâștiga bucuria și încrederea în oameni, curajul de a nu închide nimănui ușa, de a nu refuza pe nimeni care ne vestește Nașterea Domnului, de a redescoperi bucuria dăruirii și a mesei festive dar și înțelepciunea de a ști să oferim locul din frunte Lui, datorită căruia ne bucurăm de acest minunat timp al tinereții veșnice.

Pr. Bogdan Ivanov