Şapca poetului

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 12 ianuarie 2015, 11:50

De sărbători, poetul a fost la mine să mă colinde. Ştia că sunt singur şi a crezut că e de datoria lui să-mi aline singurătatea într-o astfel de noapte. I-am auzit vocea şi am deschis uşa. Mi-a cântat o colindă lungă şi elaborată, refuzând să treacă pragul înainte de ultimul vers despre îngeri, pruncul sfânt şi flori de măr. Eu îi examinam haina murdară de var pe coate, varul altor scări de bloc pe unde-l purtase Crăciunul, şi-i vedeam fruntea ridată şi destul de palidă, capul aproape chel. Clipea din ochi pentru că îi lipseau ochelarii. Îi lipsea şi obişnuita lui şapcă neagră, cu cozoroc. Şi chiar de aici aveau să se tragă toate diferendele, pentru că eu şi poetul aveam şepci asemănătoare, identice de fapt. De multe ori, după lansări de carte sau alte agape literare, trebuia să facem schimb la cuier. Aşa vin lucrurile la magazin – cu ridicata. Sau noi, cu venituri modeste, ne cumpărăm lucrurile din magazine care au din toate cantităţi îndestulătoare.

De câteva zile, mă bombardează cu telefoane sâcâitoare. La început, m-a întrebat simplu dacă nu cumva îşi uitase şapca la mine în noaptea aceea de cumpănă între ani. Nu-şi amintea prea bine pe unde umblase, dar ştia că sfârşise la mine. I-am spus că nu, dar nu s-a împăcat cu răspunsul. Acum, ideea lui e că eu mi-aş fi pierdut, de fapt, şapca şi, la disperare, aş fi luat-o pe a lui. Şi ce dacă am fost mai treaz, când toată lumea ştie că sunt un distrat. O fi semănând ele foarte mult, dar acum e numai una. El pretinde chiar că şi-o recunoaşte după particularităţi care-l fac să fie sigur şi pe care nu mi le împărtăşeşte. Şapca îi întregeşte figura emblematică prin oraş. Sau poate, ca în basmele populare, şapca aceea n-o fi o simplă şapcă, ci o fi având ceva de-a face cu talentul, ca năframa în care-şi ţine zmeul sufletul. Altfel de ce atâta gălăgie? 

Cu ochelarii nu avem aceleaşi probleme. Nu că n-ar fi pierdut poetul destule perechi de ochelari, că nu şi i-ar fi spart uneori pe dalele de piatră ale municipiului, în curţi interioare slab luminate, atunci când bântuie oraşul ca Ulise. Doar că prin ochelarii mei lucrurile se văd cu totul prozaic. Şi nici nu i-ar servi la nimic, ca să-ţi dai seama de asta nu trebuie să fii oculist. Dioptriile poetului, notorii de altfel, sunt din copilărie, sau din naştere, şi-l fac să vadă lumea într-un anume fel pe care nu poate şi nu vrea să şi-l dispute cu nimeni. La modul cum vede el lumea, noi nu avem acces decât prin textele sale, cu care, de altfel, e deosebit de zgârcit. 

Prima oară când am văzut că avem şepci la fel am fost oarecum onorat: nu suntem noi doi prieteni? Nu ne consideră multă lume, dacă nu chiar nedespărţiţi, măcar din aceia care nu pot ieşi în oraş fără să dea unul de celălalt chiar fără o înţelegere prealabilă? Dar aşa ceva nu mi s-a întâmplat nici în copilărie – să pretindă cineva că şapca pe care şi-o pierduse ar fi la mine şi că eu aş fi cel care, de fapt, trebuie să-şi caute şapca sau să rămână fără.

Ce să fac? Furios, m-am gândit să nu-l mai primesc în casă, să-l ţin la uşă şi să-i fac, mai întâi, inventarul: şapcă, ochelari, ţigări, şireturi la pantofi şi nasturi la cămaşă. Dar ce să fi făcut? – colinda aşa frumos, vocea îl slujea, colinda nu era una simplă, ci avea şi ceva metafizică, iar pe scări, la ora aceea din noapte, suna o colindă doar la uşa mea. Casa scărilor îi amplifica vocea oarecum răguşită – mai mult ca sigur cântase şi la alte uşi.

Am fost la el acasă şi soţia lui m-a întrebat încă de la intrare: „Ai venit să-i aduci şapca?” Am explicat cât am putut de răbdător că nu ştiam unde ar putea fi şapca poetului. „Dar aceea de la tine de pe cap?” Nu era a lui, era şapca mea pe care o am de multă vreme. „Ciudat, dacă nu-i a lui, atunci seamănă foarte mult” se mulţumi ea să spună. Dar nu m-a servit cu cafea ca de obicei, mi-a dat un ceai.

Ca urmare, am încercat să reconstitui itinerarul pe care ajunsese poetul la mine în seara aceea să mă colinde, să-mi bea vodca şi să-mi împuie capul cu lucruri pe care, spre binele lui, am încercat să le uit aproape imediat. Dacă omul acesta ar face tot ce zice, viaţa lui ar fi o catastrofă, chiar şi a acelora din jurul lui. Dar mă gândeam că dacă aş fi găsit eu şapca, să i-o dau, s-ar fi domolit animozitatea dintre noi, lucrurile şi-ar fi regăsit făgaşul de dinainte. O fi pierdut-o la modul gogolian în acea noapte, disputându-şi-o cu vreun diavol care-l momise cu o sticlă de vin. Sau poate că poetul scrie cu şapca în cap. Ăştia sunt nişte excentrici, pentru ei universul ţine de amănunte aproape invizibile pentru ceilalţi. Are poate impresia că, ţinute sub şapcă, ideile se comprimă, câştigă în densitate, se distilează în acele versuri ermetice pentru care este atât de preţuit.

Şi dacă-i dau totuşi şapca mea? Probabil ar primi-o, considerând că i s-a făcut dreptate. Dar oare, dincolo de asemănare, are ea calităţile acelea intransmisibile pentru care poetul o caută de zile întregi? Pentru că nu poate fi vorba de-o şapcă obişnuită, pentru atâta nu face nimeni caz! Poate sub şapcă îşi ascunde uneori singurătatea, mi-am spus amintindu-mi cât de vulnerabil părea cântându-mi noaptea târziu în faţa uşii, pe coridorul pustiu. Şi apoi am avut o revelaţie: dacă şapca mea are calităţi care mă afectează numai pe mine, pe care eu, în lipsa mea de sensibilitate poetică, nu le-am intuit? Şi lui să nu-i folosească la nimic, să-l apere doar de ploaie. Mi-am pus şapca pe cap ca să înţeleg mai bine: e limpede – doi suntem prea mulţi pentru acest oraş. La gândul acesta, m-am înspăimântat, mi-am scos şapca şi am privit-o cu luare aminte. Ia te uită, drace! Pfui! Nu mai sunt sigur că e şapca mea. Măcinat de complexe, i-o duc acasă, dar refuză râzând: şi-o găsise pe a lui, mult mai valoroasă.

Alexandru Vlad