Povestea unui copil din lumea asta mare

Undeva, într-un cartier mărginaş al Londrei, exista o căsuţă mică şi neîngrijită. Nimeni nu ştia ce se afla acolo, dar mulţi presupuneau că e un orfelinat.

Articol editat de rodica.tulbure, 4 decembrie 2014, 10:28 / actualizat: 4 decembrie 2014, 14:07

Da, era un orfelinat unde trăiau cincizeci de suflete, sub un acoperiş gata să cadă oricând. Era locul pe care acei copii îl numeau ‘’acasă ’’ şi locul unde se întorceau în fiecare zi.

Locul acela era şi casa lui Alex, un copilaş de doisprezece ani, deştept şi prietenos. Era locul pe care îl văzuse pentru prima data când şi-a deschis ochii. Acolo trăia alături de alţi copii, împărţind totul cu ei.

Trăia chinuri pe care niciun copil nu ar trebui să le trăiască. Pe corpul lui erau mii de vânătăi şi răni. Dar el nu le mai simţea. Nu mai ştia ce înseamnă să fii fericit, dar ştia ce înseamnă durerea şi suferinţa. Învăţase multe lecţii, prin bătăi şi chinuri.

Avea o viaţă monotonă şi dură dar nu se plângea niciodată. Se trezea în fiecare dimineaţă cu dureri din cauza loviturilor. Mânca alături de ceilalţi copii aceleaşi cereale uscate dintotdeauna. După aceea, pleca la şcoală unde era premiant în fiecare an. Chiar dacă avea note bune, niciun coleg nu-l agreea şi toţi îl considerau un ciudat. Dar Alex nu ţinea cont de părerile lor răutăcioase. După şcoală, se întorcea înapoi la orfelinat. Nimeni nu-l felicita şi nimănui nu-i păsa de soarta lui. La prânz, mânca ce rămânea de la cei mari. Nu reproşa nimănui nimic şi totuşi cei mai mari ca el îl băteau cu fiecare ocazie. Mergea la el în cameră cu o nouă rană. Nu mai putea să plângă, deşi durerea îl copleşea.  Viaţa asta o trăia de doisprezece ani, ani chinuitori şi grei. Nimeni nu-i ascultase vreodată povestea, până într-o zi…

La orfelinat, se angajase o nouă infirmieră, pe nume Ana. Ea îi iubea foarte mult pe copii şi îi proteja.

Într-o zi îl văzuse pe Alex, stând într-un colţ şi plângând.

-Ce-ai păţit? Te-a lovit cineva?

-Nu, dar mă doare sufletul şi simt că nu mai pot sta aici! răspunse Alex printre suspine.

-Povesteşte-mi ce ai păţit. De ce eşti aici?

Alex începuse să-i povestească: “Părinţii mei erau oameni muncitori dar nu aveau cu ce să mă crească, aşa că m-au adus aici. Stau aici de doisprezece ani. Fiecare zi e la fel. Dimineaţa mă trezesc cu dureri şi seara adorm plângând. Mereu îmi imaginez cum ar fi viaţa mea alături de părinţii mei. Aş vrea să-i am lângă mine. Aş vrea o mamă care să mă iubească şi să mă protejeze. Când vin de la şcoală, să mă întrebe cum a fost şi să mă felicite atunci când iau note mari. Nimeni nu mi-a spus ‘’bravo’’vreodată. Eu am fost singurul care m-am felicitat, deoarece am realizat că nimănui nu-i pasă. Aş vrea să am un tată care să mă înveţe meserie şi care să mă sprijine în orice situaţie. Aş vrea să existe un suflet care să-mi spună ‘’Noapte Bună’’şi  “La mulţi ani”, atunci când e ziua mea. De Crăciun, Moşu’ nu-mi aduce nimic. Dar m-am obişnuit deja. Sunt bătut în fiecare zi şi de infirmiere şi de copiii mai mari. Am răni peste tot, dar măcar ştiu că acele răni se vindecă. Însă cele din suflet nu se vor mai vindeca vreodată…Mereu îmi e foame şi sete. Mereu îmi e greu şi nimeni nu mă ascultă. La şcoală sunt mereu înjosit şi batjocorit. Toţi cred că dacă n-ai părinţi eşti un handicapat pe care oricine-l poate călca în picioare. Dar eu am ceva ce poate niciunul dintre ei nu are: caracter. Când îi aud cum vorbesc despre părinţii lor şi când spun că nu-i mai suportă, îmi vine să plâng. Au părinţi dar nu-i preţuiesc. Nu ar vrea nimeni să ajungă în locul acesta unde te lupţi cu ceilalţi copii, ca să trăieşti. Nimeni nu ştie ce simt şi nimeni nu m-ar înţelege vreodată!

-Eu te înţeleg! Am venit aici ca să vă ascult şi să vă iubesc pe fiecare în parte.

Ştiu ce înseamnă să stai într-un orfelinat. Aici am stat şi eu! spuse Ana plângând în hohote.

-Îti mulţumesc, Ana, că m-ai ascultat. Înseamnă enorm pentru mine!

-Spune-mi „mamă”!

-Bine, mamă, te iubesc!

-Şi eu pe tine, fiule!

De atunci Alex a fost iubit şi ajutat. Ana era mama tuturor. Un înger trimis din ceruri ca să le arate copiilor ce înseamnă o viaţă fericită. Ea i-a iubit pe toţi şi i-a transformat în oameni adevăraţi.

Aceştia sunt cei mai buni şi mai sinceri oameni. Oamenii care au suferit enorm în copilărie se vor transforma în cei mai blânzi şi mai buni oameni. Ei vor schimba lumea în bine, cu iubire şi sinceritate.

Ştefana Maruşca

PS: Aceasta este o tulburătoare poveste primită pe adresa redacţiei din partea unei tinere ascultătoare, ca semnal trimis adulţilor vis-a-vis de lipsa lor de reacţie în faţa acestui real fenomen. Cât este ficţiune şi cât este adevăr în cele scrise de Ştefana, vă lăsăm  pe fiecare dintre voi să înţelegeţi…