Brașov, 15 noiembrie 1987. Începutul sfârșitului.

15 noiembrie 1987. În Republica Socialistă România sunt “alegeri”. Partidul comunist înnoiește componența Marii Adunări Naționale, un simulacru de parlament al partidului unic, iar rezultatele se cunosc cu multe luni înainte. De fapt nu interesează oricum pe nimeni. Românii trăiesc în frică, deznădejde, frig și foame. Nicolae Ceaușescu decisese la începutul anilor 80 să plătească în regim accelerat datoria externă, pe care tot el o angajase pentru o industrie prost ori deloc gândită, în urma căreia România rămânea la sfârșitul deceniului al 9-lea, cu o economie depășită și total neperformantă.

Articol editat de , 14 noiembrie 2014, 13:11

Situația din toamna târzie a anului 1987 era cu adevărat disperată și nimeni nu-și imagina că, totuși, cineva ar fi îndrăznit să conteste regimul și dictatorul, chiar în ziua mascaradei electorale. La Brașov, oraș industrial important, muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane și de la Tractorul au descoperit în preziua “alegerilor” că regimul reținuse din salarii diverse sume de bani, trecute pe fluturași la capitolul “social”. Se întâmpla des în anii 80 ca statul comunist să bage cu nonșalanță mâna în buzunarul oamenilor, reținînd samavolnic bani, pentru a mai peteci sacul tot mai jerpelit al finanțelor și economiei în general. Clasică rămâne obligarea toturor angajaților din Republica Socialistă să cumpere măști de gaze militare cu bani grei, ale căror genți le foloseau mai apoi copiii să mearga la școală, iar elasticul kaki pentru praștii, de șicanat puștii din blocul vecin. Distracția școlarilor i-a costat atunci pe părinți sute de lei, bani cu care ar fi putut să cumpere mâncare de pe piața neagră.

Muncitorilor brașoveni le era de ajuns. Micșorarea salariilor i-a făcut să nu intre în schimbul doi, plecând în schimb spre Comitetul Județean de Partid. La început au scandat revendicări sociale: „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem banii noștri!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!”. În dreptul Spitalului Județean ei au cântat imnul revoluției de la 1848, „Deșteaptă-te, române!”. Ajungând în centrul orașului, coloanei de manifestanți i s-au alăturat sute sau mii de muncitori de la fabrica Hidromecanica, elevi, studenți și alți brașoveni. Din acest moment, protestul s-a transformat într-unul politic, oamenii scandând „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”.

Dictatura nu putea fu desigur clintită de câteva sute, chiar mii de oameni ajunși la limita răbdării. Represiunea a fost imediată și violentă, sute de menifestanți fiind arestați și apoi judecați. Mulți au fost condamnați la ani greu de pușcărie, iar alții deportați departe de casă, ca în anii 50, totul în urma unui proces- mascaradă, organizat la Întreprinderea de Autocamioane. Regimul zdrobise o tentativă firavă de rezistență, arătând țării că nu este dispus să tolereze nici măcar o umbră de nesupunere. Deși presa comunistă nu a suflat o vorbă despre ce se întâmplase la Brașov, românii știau de la Radio Europa Liberă și alte posturi occidentale care emiteau în lima română. Țara însă nu s-a mișcat, iar dictatura a rămas la locul ei. La fel de nemiloasă, de absurdă și dementă ca până atunci. Munctorii brașoveni au dat însă un semnal că sistemul poate fi doborât printr-o mobilizare generală a tuturor românilor, iar pe măsură ce dictaturile comuniste cădeau ca la domino în toamna lui 1989, regimul lui Nicolae Ceaușescu devenea tot mai vulnerabil, fiind în cele din urmă măturat de la putere după o revoluție sângeroasă și eroică.

Începea atunci un lung proces de normalizare, neîncheiat nici acum, după un sfert de veac…

Cristian Ivaneș