Caut loc de parcare!
Nu, acesta nu e un anunţ. Sau poate că este. N-o să las numărul de telefon, nici adresa de email. Dacă doriţi, dacă aveţi soluţii, puteţi să scrieţi la „comentarii”. Cert este că sunt în căutarea unui loc de parcare. Mă rog, un pic mai altfel decât ceea ce îndeobşte înţelegem cu toţii prin „loc de parcare”. Nu, să nu se înţeleagă cumva că sunt pretenţios. Nu-l vreau marcat, nu-l vreau mare, nu vreau să-mi scrie numărul de identificare pe el, nu vreau ţevi în faţă sau lanţuri prinse în lacăte. Vreau un simplu loc de parcare. Ce-i drept, un pic mai altfel.
Articol editat de dan.mosoiu, 13 noiembrie 2014, 08:10
Acum câţiva ani mă învârteam cu maşina ca un bezmetic printr-un oraş transilvan în care sensurile giratorii se înşirau ca mărgelele la gâtul unei femei simandicoase. Căutam un loc de parcare. Am cotit-o la dreapta, am cotit-o la stânga, m-am învârtit de două ori în jurul unui rondou în care florile se uscaseră, până la urmă am luat-o la întâmplare, pe prima străduţă care mi-a ieşit în cale. După o vreme, am observat că toate maşinile veneau înspre mine, numai eu mergeam ca nătângul înainte. Am coborât repede geamul maşinii şi l-am întrebat pe un taximetrist care conducea fără grabă: nu vă supăraţi, e sens unic aici? Da, mi-a răspuns râzând (îşi ţinea cotul pe portieră), dar dacă aveţi c…, puteţi merge mai departe. Nu era cazul să mă pipăi, ştiam că aveam chestiile ălea. Problema era, însă, în buzunarul de la spate. În portofel, vreau să zic, în cazul în care m-ar fi oprit poliţia. Aşa că am făcut prima la dreapta, unde, minune, pe marginea străzii mă aşteptau libere, unele după altele, câteva locuri de parcare.
M-am învârtit deseori prin furnicarul din centrul Clujului căutând un loc de parcare. L-am găsit greu, dar l-am găsit până la urmă. Cu câţiva ani în urmă, căutam dimineaţă de dimineaţă un loc de parcare pe lângă Institutul Oncologic. O lăsam pe mama în faţa clădirii, iar eu bâjbâiam la volan pe străduţele ălea înguste şi încâlcite. Urcam până sus pe Marinescu, unde călăream trotuarul, lovindu-mi ţeava de eşapament de bordura înaltă. Băăăăă, strigau muncitorii care lucrau prin apropiere la canalizare, îţi ăsta maşina! Şi ce dacă? Eu apăsam mai abitir pe acceleraţie. Hai, du-te, urcă! Important era că găsisem un loc de parcare.
În cazuri extreme, am parcat şi în locuri interzise, undeva prin centru. Am şi plătit o amendă pentru asta. Prima din viaţa mea. Dacă ajungeam la maşină numai cu un minut mai repede, cel care îmi lăsase amenda prinsă sub ştergătorul parbrizului m-ar fi iertat. Cel puţin aşa mi-a spus. Dar ce mai conta? Important era că şi într-o situaţie care nu suferea amânare găsisem un loc de parcare.
Când eram adolescent am văzut un film „la ruşi”. Cu o antenă lungă de doi metri, prindeam „oglindă” principalul canal al Uniunii Sovietice. Era un scurt metraj, cred. Îmi aduc aminte perfect. Un bărbat sare în pielea goală pe geam din casa amantei. Femeia, luată pe nepregătite de sosirea soţului, nu mai apucă să-i arunce hainele. Chircit după o tufă, bărbatul aşteaptă minute, ore în şir. Într-un târziu, becul se stinge în camera din care evadase. Se închide şi geamul. Bulversat, amantul se strecoară prin grădini, pe după case, printre blocuri, bate la un geam, cerşind îndurare. Adică, haine. Caută şi prin containere, dar nu găseşte nimic. Primii zori ai dimineţii îl prind în centrul pustiu al Moscovei. Nu mai avea nici o şansă de scăpare, nici o „parcare”. Şi atunci, ca şi cum ar fi fost îmbrăcat în frac, bărbatul îşi pune mâinile la spate, ia o poziţie demnă, cu capul sus, cu bărbia ridicată şi defilează gol-puşcă, ţanţoş, nepăsător prin faţa clădirii Kremlinului, sub ochii goi ai soldaţilor de gardă. Конец фильмa.
Filmul ăsta rusesc are şi nu are legătură cu ce am spus până acum. Trebuie să aibă, de vreme ce mi l-am reamintit tocmai acum, scriind. Ştiţi, mânat de nevoi, mă trezesc deseori pe străzile Clujului, aşteptând în maşină, singur, culoarea verde a semaforului. Sau căutând din ochi o parcare. Şi nu o dată îmi vine să cobor, aşa, pur şi simplu, să las maşina acolo, deschisă, cu motorul pornit, cu frâna de mână trasă, şi s-o iau liniştit la pas, pe stradă sau pe trotuar, fără nici o direcţie precisă, fără nici o grabă, în căutarea unui loc de parcare. Ce-i drept, un pic mai altfel. Unul în care să-mi las bucuros chestia aia zemoasă, patetică, siropoasă, incertă… cum îi spune?! Uff, sufletul. Caut un loc de parcare. Ştiu că nu există. Unde să-ţi parchezi sufletul? Dar aştept, totuşi, oferte.
Dan Moşoiu
