Cartea de weekend. „Urma”, de Adrian Alui Gheorghe

„ Aiud, 18 noiembrie, 1960. Dimineaţa, la ora cinci fără cinci, pe cînd se pregătea schimbarea gărzilor, un gardian a observat pe zăpada proaspătă, căzută peste noapte, urme de bocanci care veneau dinspre gardul de sîrmă ghimpată şi care duceau spre pavilioanele deţinuţilor. Urme pe zăpadă se mai găseau, evident, dar ciudăţenia mare era că aceste urme veneau dinspre gard fără să existe şi varianta deplasării persoanei dinspre pavilioane spre gard. A analizat, a privit jur-împrejur, s-a scărpinat în cap încurcat, dar nu a găsit vreo explicaţie. Urmele arătau de parcă cineva ar fi trecut peste gard din afară spre înăuntru şi apoi ar fi intrat în pavilionul înţesat cu deţinuţi.

Articol editat de dan.mosoiu, 9 noiembrie 2014, 07:07 / actualizat: 14 martie 2024, 15:09

Urmele erau clare şi erau pe o porţiune aproape neatinsă de alte urme. Lucrul în sine era greu de explicat, mai ales că nimeni de pe lumea asta nu şi-ar fi dorit să fie înăuntru, într-o închisoare de politici.”

Aşa începe şi (aproape) aşa se încheie splendidul roman Urma, semnat de poetul şi, iată!, prozatorul nemţean Adrian Alui Gheorghe, Editura Cartea Românească, 2013. Un roman cu totul surprinzător, pe care, după cum afirmă autorul, l-a scris „dintr-o respiraţie, în trei, patru săptămîni, după ce am purtat în minte subiectul vreo doi ani”.

„E o carte pe care am scris-o ca reflex al unor convorbiri pe care le-am avut în timp cu oameni care au stat în închisoarea din Aiud, pentru că subiectul cărţii este Aiudul şi viaţa din interior. Şi am încercat prin ficţiune să redau ceva din ceea ce a însemnat Aiudul. Într-o vreme în care au fost foarte multe memorii din sau de închisoare, multe rememorări, eu am venit cu o variantă care este, zic eu, mai uşor de receptat de către publicul românesc”, ne-a mărturisit Adrian Alui Gheorghe.

În ciuda subiectului tragic, prin locul în care se desfăşoară, se rîde copios citind paginile acestui roman…

„Eu cred că şi cel mai negru moment are şi partea lui, dacă putem spune aşa, luminoasă. Am încercat prin povestea aceasta, situată în zona straniului, dar şi a firescului, am încercat să aduc şi partea comică. Într-o discuţie, de exemplu, cu Grigore Caraza, unul din oamenii care au stat cel mai mult la Aiud, vreo 17 ani, l-am întrebat: nu se poate, în 17 ani, stînd numai la Aiud, să nu fi avut şi momente, hai să zicem, de umor, aveaţi glumele voastre, poveştile voastre… Da, zice el, ai dreptate, noi n-am trăit acolo numai crispaţi, am trăit ca într-o familie, la un moment dat… Ei, eu am încercat în varianta ficţiunii pe care am propus-o –n-am să redau subiectul romanului, el este relativ simplu – am încercat să văd şi latura, hai să-i zicem nu neapărat veselă, pentru că umorul… Spunea cineva să nu fim prea serioşi că ne facem de rîs! Apare umorul chiar în stări din ăstea de ultratensiune. Ei, acolo mi-am imaginat eu o noapte a Valpurgiei, cînd un iluzionist reuşeşte să transforme apa în vodcă şi de aici vă puteţi da seama ce s-a putut întîmpla. E un mod de a-i răzbuna pe cei care acolo, în închisoare, în nopţile, în zilele, în anii lungi fiecare, zic eu, gîndea într-un fel o răzbunare faţă de acea situaţie, faţă de gardieni, faţă de sistem… Eu am încercat să fac incredibilul credibil prin povestea pe care am pus-o în pagină”.

Şi, cu mîna pe inimă vă spun, autorul a reuşit!

„Revin la Grigore Caraza… I-am dat cartea să o citească şi i-am spus că e vorba de Aiud. După ce o citeşte vine la mine şi, cu o voce foarte gravă, îmi spune: mi-a plăcut, cum să nu-mi placă, dar să ştii că pe gardieni nu-i chema aşa. Pe unul, pe Maier, l-ai nimerit. Individul ăla de la Teatrul Tănase exista, dar nu-l chema aşa. El nu putea să se desprindă de memorialistica pură, de realitatea de acolo. Şi i-am explicat, domnule Caraza, e vorba de ficţiune, eu am scris o poveste! Ahaaa, zice, atunci e altceva!

Pînă la urmă e o poveste a timpului nostru. Pentru că noi nu ne putem desprinde de trecut decît şi rîzînd, nu ne putem desprinde de trecut fără să luăm cu noi poveştile şi ştim prea bine că ele, poveştile, marchează la un moment dat existenţele, vieţile noastre.”

După Urma, lui Adrian Alui Gheorghe i-a mai apărut anul acesta un nou roman, Laika, tot la Cartea românească.

„Eu încerc să scriu acum poveştile timpului nostru. În Laika e vorba de Revoluţia română la un spital de nebuni, cum percepeau, cum receptau cei care erau mai mult sau mai puţin sănătoşi Revoluţia. Şi, la fel, mi-a ieşit un roman extrem de comic, extrem de hazos, de hazliu. Cei care l-au citit şi l-au prezentat pînă acum au apreciat acest lucru. În general, încerc să scriu cărţile pe care aş vrea să le citesc scrise de alţii. Şi, dacă nu le găsesc, atunci le scriu eu. Dincolo de asta, în momentul în care scriu, trebuie să-mi placă mie atît de mult textul, încît să-l pot convinge pe cititor să-i placă şi lui. În primul rînd, eu scriu să-mi placă mie.”

N-am putut încheia această rubrică fără să întrebăm ce înseamnă literatura pentru Adrian Alui Gheorghe.

„Totul. Totul. Nu există viaţă în afara literaturii. E de vorbit foarte mult aici, dar cred că e suficient atît.”

Dan Moşoiu