Viaţa la bloc, la etajul 10

În scara blocului, o mână de băieţi plimbau petul de doi litri cu bere ieftină de la unul la altul. Vorbeau tare, râdeau zgomotos, hăhăiau. Nu m-a băgat nimeni în seamă. Nici eu nu i-am salutat. I-am ocolit şi, pînă la uşa liftului, am auzit de câteva ori expresia aia, „în… mea”. Am dedus că o aveau toţi la locul ei, sănătoasă, harnică şi neîncăpătoare. Ba până şi cele două-trei fete din grup îşi încheiau propoziţiile dezlânate trimiţându-le în ceea, de fapt, ele nu aveau. Evident că nu aveau. Nu se sinchiseau de mine. Foarte bine, de ce le-ar păsa de un burlac ciudat, trecut de prima tinereţe? Am apăsat pe butonul liftului. Am auzit un click uşor după care nu s-a întâmplat nimic. Hardughia nu s-a pus în mişcare. Am privit deasupra uşii de fier: patru-cinci butoane erau colorate în galben. Liftul putea fi oriunde, mort. Iar se defectase. Iar aveam de urcat scările până la etajul 10 unde mă aştepta apartamentul meu minuscul de două camere. Eram gata-gata să scot şi eu încetişor pe gură expresia aia. Am luat-o uşurel la pas şi mi-am amintit de răspunsul unui coleg de facultate care, urcând scările spre camera de cămin, cu burta plină, şi întrebat fiind, de către un prieten bun, ce face, a răspuns cu un aer filozofic căutat: îndur asceza de a urca aceste trepte! Amicul meu l-a privit chiorâş, aproape că l-a înjurat: du-te, măi, dracului, zi că urci scările, nu face pe deşteptul! Păi, dacă vezi că le urc, de ce mă mai întrebi? i-a răspuns imperturbabil filozoful. Mă rog.

Articol editat de dan.mosoiu, 7 noiembrie 2014, 10:40 / actualizat: 10 noiembrie 2014, 12:50

La etajul doi nu ardea becul. M-am prins cu mâna de balustradă. Numai să nu mă ciocnesc de cineva care ar putea să coboare. La trei am dat, însă, nas în nas cu unul dintre vecinii de la opt. Iar e defect liftul, i-am zis, trăgîndu-mi sufletul. D’apoi dacă-i defect, îi defect, mi-a răspuns ridicînd din umeri. Nu ştiţi cam de când? Păi, de dimineaţă cred. Şi a anunţat cineva la firma de… ? Habar n-am, eu n-am sunat, sună dumneata dacă vrei. Bine, o să sun, i-am spus, la revedere. Nu mi-a răspuns la salut.

La etajul patru năvăleau dintr-unul din apartamente valuri unduioase de manele, leit celor pe care le asculta vecinul de sub mine, de la nouă. Nişte lălăituri la modă. Oricât m-am străduit, n-am reuşit să le reţin versurile idioate. Dacă se îmbăta seara, vecinul dădea boxele la maximum, plângea şi el împreună cu lăutarul, îi auzeam vocea, mă chinuia aşa vreo două ceasuri bune. Dimineaţa la 6 îşi programa combina muzicală să-l trezească, mereu cu acelaşi cd care se învârtea până la epuizare. Într-o zi i-am bătut la uşă şi l-am întrebat dacă n-ar putea să dea sonorul un pic mai încet. Sau măcar să schimbe, din când în când, cd-ul. Da’ ce, se aude? m-a întrebat cu aer foarte senin. Păi, ştiţi, se cam aude… No, lasă, mi-a zis răţoindu-se, că şi eu îţi aud paşii, şi seara şi dimineaţa, parcă tropăi prin cameră. Şi pârţurile pe care le tragi în baie ţi le aud! După care mi-a închis uşa. De-atunci, abia ating covorul moale… Cât despre pârţuri, n-am ce să zic.

La etajul cinci, în dosul unei uşi, scandalul era în floare. Ah, desigur, familia de alcoolici, tata, mama şi fiul. Dacă se îmbăta fiul, se apuca să urle prin casă că nici măcar mâncare nu găseşte în frigider. El, care-i întreţine pe amândoi. Am auzit că-i mai scăpa şi câte un pumn bătrânului. Dacă se îmbăta acesta, se răzbuna pe biata femeie care era nevoită să fugă din casă. Nu se mai întorcea decât atunci cînd era sigură că bărbatul adormise. Adică din momentul în care pe geamul balconului nu mai zburau haine, papuci, chiloţi, şosete… Dar se aghesmuia şi femeia. Ştiam când se înâmpla, pentru că o vedeam în zilele următoare cu faţa tumefiată, plângându-se că iar a bătut-o nemernicul. Acum tărăboiul era în toi, cred că se îmbătaseră toţi trei. Am urcat repede scările.

La un etaj mai sus părea linişte, până când din spatele unei uşi, simţindu-mi, probabil, paşii, am auzit schelăiturile lugubre, jalnice ale unui câine. După sunetele pe care le scotea, trebuie să fi fost un dulău impresionant. Îl uitaseră, îl închiseseră stăpânii în casă, iar el îşi plângea amarnic de milă, poate că le ducea dorul. Gâfâind, am ajuns la şapte. De undeva se auzea sonorul puternic al televizorului. Apoi o voce feminină, stridentă: nu vii la masă? Acum, când începe meciul? Lasă că mănânc în pauză, i-a răspuns bărbatul. Şi eu să stau până atunci cu masa întinsă? Şi să mai încălzesc o dată mâncarea? Băga-mi-aş, a explodat bărbatul, după care i-am auzit paşii apropiindu-se de uşă. Bine, tu, da’ berile astea nu le-ai putut băga la frigider? Da’ tu de ce…

N-am mai auzit continuarea, eram deja la opt. Aici, din nou răcnete: iar te-ai îmbătat ca un porc! Nemernicule, animalele! Uită-te în ce hal ai venit acasă! Lasă că nu mai pupi tu aşa ceva! O singură dată să se mai întâmple, o singură dată, auzi, şi divorţez! Divorţez, auzi! Dacă auzeam eu de pe palier, sigur auzea şi bărbatul din casă. Dar probabil că nu mai era în stare să-i răspundă, să riposteze. La etajul nouă, cineva, tot o femeie, vorbea tare la telefon. Telefonul era pe hol, am dedus. Probabil avea impresia că altfel nu se poate face auzită la celălalt capăt al firului. Tu, Ileană, da’ cu ce drept o intrat el pă pământu’ meu? Cu ce drept? Nu-i ajute Dumnezo! Că nu să mai satură. Pi dacă-i pământu meu, el cum s-o băgat acolo? Şi ce dacă nu-l lucru? Putea să mă sune şi să mă întrebe: tu, nu pot io ara pământu ăla? Nu să să bage aşe… Ca un… Ca un… Că de când o murit săraca mama, parcă şi-o pierdut minţile, nu-i mai pasă de nime. Că dacă mai trăia biata mama, Dumne… Femeia a început să plângă. Hohotele sacadate i s-au stins abia când am ajuns la etajul zece.

Aici era linişte, o linişte deplină. Ba nu, din apartamentul învecinat se auzeau abia perceptibil icnete uşoare, în reprize scurte, gâfâituri, câteva „ah”-uri la intervale scurte. Tânăra pereche care se mutase de curând în bloc. Nu era frumos să trag cu urechea. Mai sus era casa liftului, apoi acoperişul şi, deasupra lui, cerul. M-am gândit să ascult puţin liniştea nopţii de pe acoperiş, să privesc stelele, luminiţele oraşului. Dar am renunţat. Aş fi auzit negreşit traficul infernal. Hârâitul tramvaielor. Claxoanele. Alarmele maşinilor. Scrâşnete de cauciuc pe asfalt. Înjurături. Motoare turate. În fond, cerul era la fel de aproape şi din apartamentul meu de la etajul zece, şi de pe acoperiş. Iar la mine era linişte. Am sunat scurt la sonerie, numai aşa, într-o doară. Nu mi-a deschis nimeni, ar fi fost culmea. N-avea cine să-mi deschidă. Dar mi-am adus aminte, zâmbind, că atunci când mă mutasem aici, cu mulţi ani în urmă, prima vizită mi-a făcut-o tatăl meu. I-am deschis uşa şi l-am poftit înăuntru. Dar el a zărit butonul soneriei şi a apăsat îndelung pe el. Merge soneria, i-am spus, las-o. Iar el a zis, într-un fel încântat sau poate ironic, nu m-am dumirit prea bine: e, acum dacă ai şi sonerie, eşti şi tu orăşean…

Dan Moşoiu