Arta trece Prutul în ambele sensuri

Vă invit să trecem Prutul, la Chişinău, acolo unde arta contemporană vorbeşte limba română. Interlocutorul nostru este directorul general al Muzeului Naţional de Artă a Moldovei, pictorul Tudor Zbârnea.

Articol editat de , 4 noiembrie 2014, 13:07 / actualizat: 5 noiembrie 2014, 16:27

Oana Cristea Grigorescu: Domnule Tudor Zbârnea, care e condiţia artei la Chişinău? Vă întreb pentru că ştim prea puţin, aici în Transilvania, despre arta şi artiştii din Republica Moldova.

Tudor Zbârnea: Sigur, Chişinăul este un oraş oarecum periferic din punct de vedere  geografic, dar şi al mişcărilor artistice din Europa, dacă privim spre acest spaţiu. Încet, încet, însă, Chişinăul încearcă să se impună în ultimii ani ca un centru cultural artistic. Azi, într-o lume deschisă, nu mai contează să fii în marile metropole culturale, Paris, Berlin,… iată că şi Clujul a devenit foarte important prin această şcoală clujeană. Chişinăul nu are pretenţii exagerate însă în ultimii ani organizează o Bienală internaţională de pictură, unde participă şi mulţi artişti români.  Chiar primele figuri ale picturii româneşti, cum e  Gheorghe Anghel, Marin Gherasim, Paul Gherasim, Mihai Sârbulescu, Cosntantin Flondor, Horea Paştina au expus în Bienala de la Chişinău. Eu îngrijesc această Bienală internaţională de la prima ediţie, vom avea a patra ediţie în 2015, unde am selectat constant artişti consacraţi din România şi de la noi. Bienala încearcă să transforme Chişinăul într-un centru de importantă artistică cel puţin regională. La ultima ediţie, după o selecţie riguroasă, au participat artişti din 34 de ţări de pe toate continentele. Cu această manifestare Chişinăul încearcă se impună, cu toate că sunt anumite convulsii din cauza prăbuşirii economice care a atras şi o anumită prăbuşire morală şi spirituală în ultimele decenii. Dar încercăm să recuperăm nişte valori oarecum pierdute sau uitate. Apoi, Muzeul Naţional de Artă pe care îl conduc, organizează expoziţii de anvergură cu artişti consacraţi în lume. Recent, am avut expoziţia Otto Dix, itinerată şi în România. Apoi avem o relaţie specilă cu Polonia. Arta poloneză, prin Instituul Polonez de Cultură se impune foarte serios în lumea artistică.

OCG: Ce propuneri aduc tinerii artişti moldoveni? E rândul unei noi generaţii să comenteze epoca şi să aducă acea privire desprinsă de ideologiile sub care au trăit generaţiile precedente.

TZ:  Da, există o mişcare artistică oarecum nouă. O vreme a fost promovată cu suportul Fundaţiei Soros, acum sunt lăsaţi să se dezvolte autonom, cu idei de artă actuală. Însă, dacă e să vorbim despre generaţia tânără, din păcate, încă nu vedem la ei idei noi estetice. Sigur, aceasta se datorează şi învăţământului artistic care, din păcate, e la un alt nivel faţă de învăţământul artistic românesc. Am vizitat Universitatea de Artă şi Design Cluj unde din nou am constatat că şcoala românească este excepţională. Aici, tinerii, viitorii artişti, sunt pregătiţi pentru  a gândi, şi în primul rând pentru a gândi artistic. Pe când învăţământul artistic moldovean este orientat spre învăţământul de tip sovietic, în care tehnica este principalul instrument de exprimare, dar se uită pregătirea în contextul unei noi gândiri, a unei gândiri estetice elementare. De aceea traversăm un moment de stagnare, dar cred că lucrurile vor evolua datorită lumii deschise în care încearcă să se plaseze şi Republica Moldova.

OCG: Care e locul artistului în societate? Noi, în România, ne plângem că artiştii au devenit marginali. Dacă în epoca trecută aveau un prestigiu social, aveau o voce care era auzită, acum din ce în ce mai mult se insularizează, se restrâng în micile lor arii profesiobnale.

TZ: Aceeaşi probelamă există şi în Republica Moldova.  Din păcate, ordinea social-politică din ultimele decenii a orientat societatea către alte valori decât cele culturale sau spirituale în general şi asta face ca artistul să se retragă din mediul social, în primul rând pentru că simte acea lipsă de atitudine din partea autorităţilor. Arta, însă, s-a făcut tot timpul pe cont propriu. Nu neapărat comanda de stat a fost cea care a susţinut creaţia. Comanda de stat a angajat artistul în anumite inepţii estetice, iar această liberatate, oarecum riscantă, face ca artistul să fie total autonom faţă de politic, faţă de putere. Această libertate îi asigură şi deschiderea fără de care artistul nu poate evolua. Lumea este deschisă, artiştii se pot manifesta, pot ieşi în diverse licitaţii şi marile talente răzbat. Sigur, uneori cei care beneficiază de sprijin particular, sau privat, sunt mai vizibili…

OCG: Pe dumneavoastră, ca artist, ce vă motivează să continuaţi să pictaţi?

TZ: Pe mine mă motivează dragostea de muncă. Dacă aş putea să nu pictez nu aş picta, dar nu pot, şi cred că sunt un caz fericit. Niciodată nu mi-am pus problema de ce trebuie să pictez. Am pictat doar pentru că nu am putut să n-o fac. Am stat şase ani la Bucureşti, unde menţin şi acum legături cu mediul artistic de acolo, expun în continuare în expoziţii colective. Nu mi-am pus niciodată întrebarea şi trebuie să recunosc că ceea ce am realizat m-a răsplătit din plin, inclusiv cu recunoaşterea statului, dar şi a iubitorilor de artă. Nu mă pot plânge că nu mi s-ar fi recunoscut meritele. Am lucrări  achiziţionate în colecţii publice şi de către unii colecţionari mari de artă. Răsplata vine fără să o aştepţi şi nici nu ştiu dacă asta mă motivează să lucrez. Am spus: lucrez doar pentru că nu pot să nu lucrez. Este o muncă ca oricare alta, poate că e făcută cu mai multă pasiune decât multe alte lucruri pe care oamenii, din păcate, sunt nevoiţi să le facă.

Artistul moldovean Tudor Zbârnea pictează pentru că nu poate altfel, iar proba acestei afirmaţii o aveţi la Muzeul de Artă din Cluj, pe simezele căruia până în 30 noimebrie stă expoziţia personală Spaţiu atemporal, pictura unui artist dependent de culoare.

Oana Cristea Grigorescu