TIFF 2019. Jurnal de festival, la majorat (3)

Pe doamna care m-a făcut un pic invidioasă pentru că reușea să vadă atît de multe filme și care își ținea în ordine teancul de bilete nici nu mai știu în ce zi am întîlnit-o. Cred că era marți. Miercuri seara, o prietenă care intra la un film a zis căutînd în memoria telefonului o formulă criptică de genul ”abonament 3, numărul 8”. Părea că se descurcă și ea între titlurile și biletele stocate undeva în vreun mail, card sau nor virtual. Eu am început încă de miercuri să încurc ziua și ora de difuzare pentru cîte-un film. Am ajuns totuși la vreme ca să văd Scarborough, film aflat în competiție și care mi-a întărit ideea că în dragoste avem tendința să repetăm același gen de greșeli. Destinul îți scoate în cale același fel de provocări și timpul nu te face neapărat mai înțelept. Cînd e să ți se aprindă călcîiele și să dai cu capul de pragul de sus, se poate întîmpla ca experiența nu îți sară în ajutor prea tare. Filmul spune două povești de dragoste ce se dovedesc a fi de fapt aproape una și aceeași, scenariul nu-i rău, dar finalul e neconvingător și lăsat în coadă de pește. Dacă sînteți gata să băgați mîna în foc că niciodată nu ați putea avea o relație cu cineva mai tînăr/mai bătrîn decît voi, atunci ar fi mai bine să ocoliți Scarborough.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 7 iunie 2019, 11:09 / actualizat: 8 iunie 2019, 15:37

***
De la o zi la alta, stiva de AperiTIFF tot crește și parcă niciodată nu mi-a fost atît de ferfeniță programul cu filme, pe care îl port cu mine tot timpul în geantă. E pătat de ploaie, cu colțurile îndoite și au început să i se desprindă paginile. E drept că mai am acasă unul, pe care mă uit în fiecare dimineață cît îmi beau cafeaua; exemplarul ăla arată mai onorabil și zece zile, cît ține TIFF-ul, are locul lui privilegiat pe masa din bucătărie.
De o săptămînă încoace timpul parcă stă în loc și abia cîte o întîmplare mi-aduce aminte că există și altceva decît TIFF: anunțul că vine Robbie Williams la Untold, chestie care m-a umplut de entuziasm, faptul că mi s-a rupt o brățară, chestie care m-a indispus (dar mi-a trecut repede) sau un dialog cu Constantin Chiriac despre minunățiile ce se pregătesc la Sibiu pentru FITS. E bine că anul acesta nu se suprapune cu TIFF-ul, că altfel nu știu zău cum se împărțeau între Cluj și Sibiu cei pasionați deopotrivă de filme, teatru și dans.

***
”Fiecare pas trebuie să treacă prin sînge” spunea Rudolf Nureev, unul dintre dansatorii pe care i-am admirat dintotdeauna. Un film inspirat de viața lui a fost anul acesta inclus în programul TIFF. Nu-l puteam ocoli, mai cu seamă că încă păstrez amintiri intense altor producții de anii trecuți din festival ce au refăcut portretul lui Ohad Naharin (care, apropo, va fi din nou prezent la FITS peste cîteva zile) sau al Pinei Bausch. Corbul Alb este numele filmului dedicat lui Nureev, sintagmă ce definește o persoană excepțională, ieșită din comun. Nureev a ieșit cu adevărat din tipare și a trecut peste orice barieră pentru a-și realiza visul de a dansa. A influențat enorm istoria baletului și percepția publicului, ridicînd standardele tehnice și artistice la niveluri pe care puțini le-au atins. Născut într-un tren trans-siberian, în timp ce mama lui mergea să își viziteze soțul ofițer în armată, Rudik a fost pasionat de dans încă de mic: pe la 4 ani exersa primele mișcări din dansurile populare tătare. S-au făcut multe filme și s-au scris cărți despre personalitatea incredibilă a acestui balerin de geniu. Actorul Ralph Fiennes s-a hotărît să facă un film despre Nureev după ce a citit primele 6 capitole dintr-o biografie a artistului rus. Joacă în film și rolul celebrului profesor Puskin, instructorul de la școala de dans Kirov din Leningrad, cu care a studiat Nureev.

În Corbul Alb, balerinul ucrainean Oleg Ivenko e Nureev, ales bine în rol pentru calitățile atletice, dar și pentru ochii pătrunzători și privirea lui de un albastru exploziv. Filmul nu prezintă întreaga sa carieră, cei peste 30 de ani cît a strălucit la Royal Ballet din Londra, performanțele memorabile din Paris sau perioada cît a condus Baletul Operei franceze. Și nici finalul provocat de SIDA. E o evocare a începuturilor sale, încăpăținarea cu care la 17 ani voia să demonstreze că e cel mai bun, că e diferit, deși unii nu îi dădeau prea multe șanse. Filmul e presărat cu amintiri alb negru din copilăria lui Nureev, primele relații sentimentale și prima mare șansă de a dansa în afara URRS, pe scena Operei Garnier din Paris, moment ce coincide cu decizia de a cere azil politic în Franța. Asta în ciuda agenților KGB care îl supravegheau și intenționau să îl ducă cu forța înapoi la Moscova. Se întîmpla în 1961, cînd dansul lui din spectacolul ”La Bayadère” a uimit pe toată lumea și a deschis calea afirmării sale în occident. Deși voia să fie cel mai bun și chiar era cel mai bun, filmul sugerează că Nureev nu căuta perfecțiunea tehnicii în interpretările sale; mai important decît să execute mișcările după reguli era să le încalce și să transmită prin dansul său o poveste. Corbul Alb spune povestea unui om ce a sacrificat totul pentru a fi liber și pentru a-și urma pasiunea, fiindcă a crezut mereu că trăiești atîta timp cît dansezi.

Anca Mureșan Bota

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.