TIFF 2019. Jurnal de festival, la majorat (2)
Articol editat de Carmen Sas, 6 iunie 2019, 09:19 / actualizat: 7 iunie 2019, 15:49
Ne place să identificăm Europa ca leagăn al civilizației și tărîm unde ideile, filosofia, științele și artele înfloresc. Definim cu sintagma ”bătrînul continent” un cadru idilic și generos cu locuitorii lui. Sau mai bine zis defineam. Căci în ultima decadă mai ales, spațiul european e măcinat de îndoieli, încrederea în stabilitate se clatină, iar lipsa de securitate a oamenilor a devenit tot mai acută. Toți ne temem de atentate teroriste, suspiciunea față de aproapele nostru care nu e la fel ca noi se transformă în xenofobie și ne ascundem în spatele naționalismului atunci cînd ne macină propria neputință de a gestiona subiectul emigranților. Predicăm umanitarismul și ecumenismul, dar de fapt ne sperie pierderea identității. În ultima vreme ne simțim vulnerabili și amenințați de musulmani, de africani, de evrei, de oricine vine din alt spațiu cultural și refuză să se adapteze, chiar dacă îi cunoaștem pe oamenii respectivi și trăiesc alături de noi de cîteva generații. Nu, nu am de gînd să redactez un eseu pe tema derivei Europei, vă spun doar că cinematografia contemporană nu putea nici ea să rămînă indiferentă la ce se întîmplă în jurul nostru.
Luni la TIFF am văzut Dolce fine giornata, un film polonez în care se vorbește mai mult italiană decît poloneză. Prima e limba unei țări de adopție, a doua graiul nativ în care comunici doar cu cei foarte apropiați. Povestea e serioasă, profundă și tandră în același timp, ambalată într-un decor splendid, cu imagini romantice și colorate și cu o coloană sonoră de la mijlocul anilor 60, pe care îi auzim pe Mina sau pe Frank Sinatra. În rolul principal o revedem pe extraordinara Krystyna Janda, prezență iconică a filmelor poloneze, care a jucat încă din anii 70-80 în filme regizate de Andrej Wajda (”Omul de marmură”), Krzysztof Kieslowski (”Decalogul”) sau Istvan Szabo (”Mefisto”). În pelicula semnată de Jacek Borcuch, Krystyna Janda face un rol aproape masculin prin energia pe care o degajă, combinată însă cu o doză considerabilă de sensibilitate. E o scriitoare premiată cu Nobel (rîde spunînd că ar fi preferat Oscarul), născută în Polonia comunistă în 1955 și stabilită în urma căsătoriei cu un italian în Toscana. Maria Linde locuiește alături de un soț care îi acceptă toate capriciile și excentricitățile (inclusiv sentimentale) și de fiica lor care își crește singură cei doi copii.
Nu știu dacă există o criză similară vîrstei de mijloc pe care o trăiești pe la 60 de ani, dar cam asta sugerează personajul feminin din Dolce fine giornata. E frumoasă, elegantă, distinsă și admirată. Nu mai are nimic de demonstrat nimănui, talentul îi e recunoscut, familia o iubește, se bucură de niște nepoți adorabili, situația financiară îi permite nu doar poșete scumpe, ci și mașină decapotabilă. Cu toate astea, un soi de ennui existențial îi dă tîrcoale și se aruncă în brațele unui tînăr emigrant din Egipt (Maria subliniază că Nazeer e creștin, detaliu important în contextul politic al filmului) care are o tavernă pe malul mării. I se rupe de diferența de vîrstă, de eventuale bîrfe și priviri dezaprobatoare din partea societății. Ba chiar n-are nici o problemă să le mărturisească această aventură și fiicei sale și soțului. Soț cu care comunică delicios, prin scrisori pe hîrtie puse în plic și în care îi reproșează că poartă niște pantofi prea tociți cu care nu scoate nici un zgomot. Înțelegem că Maria Linde are o personalitate vulcanică, nu suportă băltirea în situații călduțe. Se ivește și ocazia perfectă să își dezvăluie latura provocatoare.
Mica așezare toscană e calmă, cu pescari și locuitori ce își văd de treabă; toate-s bune și frumoase, domnește pacea și buna înțelegere. Niște pericole par totuși să plutească nedefinit în aer atunci cînd șeful poliției locale avertizează cu privire la emigranții care încearcă să ajungă pe continent dinspre Mediterana. Alarma e falsă, nu de-acolo vine declanșarea scînteii; momentul care va pune lumea pe jar este o știre despre un atacator sinucigaș ce face victime într-un loc aglomerat din centrul Romei. Comunitatea e cuprinsă de panică, de ură și de dorință de răzbunare.
Maria Linde e evreică, fiică a unei familii ce a supraviețuit Holocaustului și consideră că răzbunarea nu este o soluție. O tulbură faptul că localnicii au dat foc tavernei lui Nazeer plătind violenței cu violență. Într-un discurs de acceptare a unui premiu acordat de primăria locală, scriitoarea nonconformistă rostește niște vorbe care produc rumoare mai întîi în rîndul audienței. Apoi acestea se propagă pe internet, exagerat, denaturat și scos din context. Așa cum se întîmplă de obicei pe internet.
”Ce s-a întîmplat la Roma este o tragedie”, spune ea. ”Atacatorul a dat lumii moartea. Ce mai poate face un artist în aceste vremuri? E dificil să imaginezi o operă de artă mai puternică”.
Maria Linde trebuie să se explice, să justifice, să încerce să convingă lumea că în spatele vorbelor sale nu se află nici un substrat politic. Că e deplasat să fie comparată cu Michel Houellebecq. Într-un superb cadru de final, Maria Linde plătește pentru libertatea sa de exprimare. Spectatorii rămîn cu ochii ațințiți la metafora vizuală de pe ecran, cei care asistă pe ecran la scenă trec indiferenți pe lîngă ea. Dolce fine giornata e un film necesar dacă ne preocupă soarta Europei de azi. În 2019, la festivalul de la Sundance, Krystyna Janda a fost premiată pentru acest rol.
https://www.youtube.com/watch?v=AiFON6Rk5qI
***
Direct de la Festivalul de la Berlin, unde a luat Ursul de Aur și premiul Fipresci, a venit la TIFF Synonyms/Sinonime. L-am văzut marți seara la Cinema Florin Piersic, într-o sală arhiplină. Regizorul israelian Nadav Lapid a mai fost acum 5 ani la Cluj, cu alt film (”Policeman”) și a spus publicului în deschiderea proiecției că lui i s-a schimbat mult viața de la precedenta vizită, dar că orașul i se pare la fel de încîntător. Ce nu ne-a spus este că filmul pe care urma să îl vedem e una dintre cele mai puternice experiențe cinematografice din 2019. Tom Mercier, actorul din rolul principal, are un joc atît de plin de forță că mi-e și greu să cred că acesta e debutul său în lungmetraj, cum găsesc notat pe siteul imdb. Subiectul e tot politic, abordat de data asta cu o estetică definită prin intensitate sonoră și imagini brutale, ruperi de ritm și tensiune care se acumulează de-a lungul celor două ore.
În Sinonime, a muri rimează cu a descoperi. Mourir – decouvrir, în franceză ambele sînt de conjugarea a doua. Eroul pe nume Yoav e un evreu fugit din Israel la Paris, care refuză să vorbească ebraica, așa că în film predomină franceza (cu două, trei excepții semnificative dictate de scenariu și pe care vă las să le descoperiți singuri). În filmul lui Nadav Lapid, limbajul e o încercare de afirmare a unei noi identități și totodată negarea identității de care vrei să fugi. Dorința cea mai mare a personajului e să fie îngropat în cimitirul parizian Père-Lachaise pentru că nu mai vrea să se întoarcă sub nici o formă acasă. Țara lui natală, Israelul, va muri înainte ca el să moară, spune Yoav. Nu are din ce trăi, mănîncă zilnic niște paste cu sos de roșii, cumpărate de la cel ieftin supermarché, iar masa lui de fiecare zi costă 1,28 euro. Dar asta nu îl împiedică să facă tot ce ține de el ca să încerce să se acomodeze în țara lui adoptivă. Învață limba și se familiarizează cu valorile fundamentale ale occidentului (inclusiv laicitatea statului francez și libertatea de exprimare), merge la cursuri de dobîndire a cetățeniei, unde cîntă La Marseillaise (care în gura lui sună a veritabil cîntec de război) și află de ce cocoșul galic a fost, este și va fi puternic. Yoav adoră Franța, șarja parodică în care descoperă virtuțile democrației nu știrbește aura unei noi vieți la care tînjește. Este însă și Europa gata să îl primească pe Yoah sau Europa se scufundă și toleranța e doar una de fațadă?
La începutul filmului, Yoav nu are nimic, e dezbrăcat în mijlocul unui apartament gol și e salvat în urma unei crize (nervoase? șoc hipotermic? nu înțelegem prea bine despre ce este vorba) de niște vecini tineri mic-burghezi, cu îndeletniciri artistice. Personajul hoinărește pe străzile unui Paris efervescent și animat, citind la întîmplare cuvinte dintr-un dicționar Larousse cumpărat dintr-o librărie de unde mai ia și trei cărți poștale cu figurile lui Kurt Cobain, Napoleon și Van Gogh. Poartă tot filmul același rînd de haine și sub învelișul lor clocotește incredibil de multă furie. Yoav a fost soldat în armata israeliană și de aceea urăște locul unde s-a născut. Violența și moartea l-au marcat adînc și vrea să se elibereze de traume și de coșmarul urii. După Sinonime, nu cred că o să mai pot asculta refrenul celor de la Pink Martini, Je ne veux pas travailler, je veux seulement oublier fără să îmi aduc aminte scena în care Yoav trage la țintă și ”cîntă” cu mitraliera.
Mai are o proiecție la TIFF vineri, în 7 iunie.
https://www.youtube.com/watch?v=7dTg3NIh6as
Anca Mureşan Bota
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
