TIFF 2019. Jurnal de festival, la majorat (1)
Articol editat de Carmen Sas, 4 iunie 2019, 21:23 / actualizat: 8 iunie 2019, 13:29
Dacă plouă la nuntă, se zice că îți poartă noroc. Dar la majorat? În mai, a plouat aproape în fiecare zi la Cluj. Ultima zi din lună ar fi putut să fie o excepție. Dar n-a fost decît excepția care confirmă regula. La majorat, TIFF-ul a primit botezul ploii. S-a pornit pe la vreo șapte și jumătate seara și toată lumea spera ca norii grei care se adunau deasupra pieței Unirii, unde era programată deschiderea oficială, să se risipească. Mulțimea începea să vină și o mare de umbrele colorate a umplut locul. Invitații și organizatorii priveau cu atenție (sau cu îngrijorare?) spre cer. Nu-ți prea venea să te așezi pe scaunele ude, deși voluntarii, înarmați cu role de hîrtie, încercau să le șteargă. O spectatoare optimistă încălțată cu niște stiletto roșii părea să ignore stropii care deveneau tot mai insistenți. La fel de imperturbabil era și Matia Corvin, care ne privea de la înălțimea lui ecvestră. Încet, încet, printre spectatori începea să își facă loc incertitudinea: ”Ce se întîmplă? Ce facem, mai stăm”? Observ că niște dansatoare spaniole cu rochii înflorate pleacă și intuiesc că ar fi trebuit să urce pe scenă. (Mi s-a povestit că au dansat pînă la urmă înăuntru.) Ploua tot mai zdravăn și devenea limpede că gala nu se mai poate ține în aer liber. După o jumătate de oră de așteptare, a venit și anunțul organizatorilor: gala de deschidere și filmul programat se mută în săli. Eram deja udă leoarcă și n-am mai văzut Parking. Rămîne să îl văd data viitoare; în 31 mai 2019, cînd a început TIFF-ul, doar un parking subteran ne putea scăpa de ploaie.
***
A doua zi dimineața, mă trezește din somn mama. Mă sună la telefon să îmi spună ”la mulți ani”. Se miră de vocea mea și că am nasul înfundat. Îi spun că m-a plouat rău cu o seară înainte și ea îmi zice rîzînd că nu-i nimic, o să mai cresc. Nu o contrazic, rîd și eu, pentru că exact așa îmi spunea cînd eram mică și mă jucam prin ploaie. Mă întreabă la ce filme mă duc azi și îi spun că încă e prea devreme, o să mă hotărăsc după vreo două cafele. În cele din urmă, m-am hotărît să îl revizitez pe Michel Gondy. Eternal sunshine of a spotless mind. După proiecție, am avut certitudinea clară că o capodoperă are darul să nu se demodeze niciodată. L-am privit cu o bucurie de pe care nu a trebuit să scutur praful. Ca și cînd îl vedeam prima oară, mi-a mers direct la suflet, fără să mai treacă prin filtrul minții. Demult, la prima vizionare, am fost mai atentă la elementele de SF, acum m-am lăsat absorbită de numărul de magie actoricească executat cu grație de Kate Winslet și de Jim Carrey. Dacă mai e cineva care nu i-a văzut încă, e obligatoriu să caute filmul.
***
Duminica a început devreme și s-a terminat tîrziu. Koko-di Koko-da e o trăznaie nordică noir. Genul de film care te face să tresari la fiecare sunet mai ascuțit, de spaimă că ceva groaznic urmează să se întîmple. O familie, mama, tata și o fetiță de 8 ani, deghizați în ”familie de iepurași” pictați pe față sînt la un fel de petrecere ciudată și cer ceva de mîncare. Mama și fiica iau o pizza cu fructe de mare și în scurt timp femeii i se face rău. O asistentă medicală vine să o consulte, presupune că a suferit o alergie sau o toxiinfecție de la midiile din pizza și sînt duși cu toții la un spital cu elicopterul. În zorii zilei următoare femeia se simte un pic mai bine, iar tatăl improvizează un tort aniversar dintr-o brioșă, pentru ziua de naștere a fetiței. Îi cîntă amindoi copilei cu gîndul să o trezească să îi dea cadoul, o cutie muzicală, numai că fetița murise în somn. Cîntecul pentru copii Koko-di, Koko-da (un fel de cucurigu de-al nostru) devine din acest punct al intrigii refrenul dominant, obsedant, înfricoșător. Personajele desenate pe cutia muzicală devin și ele maeștrii de ceremonie într-un coșmar repetitiv al celor doi părinți. Un domn sadic îmbrăcat în alb, cu joben și baston, secondat de o femeie și de un tip ce poartă un cîine mort pe brațe încep să îi tortureze. La fiecare reluare a visului, bărbatul și femeia încearcă să fugă, să scape din mîinile bizarilor ucigași, însă se învîrt în cerc; e o cumplită zi a cîrtiței, fără șanse de salvare. Cîtă durere nerostită apasă pe umerii unei familii care își pierde un copil și cum reușești să te eliberezi de suferință și să trăiești mai departe sînt întrebări ce prind glas într-un mod foarte original în acest film greu de privit. Dramă psihologică, thriller cu inserții de animație și secvențe specifice genului horror, Koko-di Koko-da nu se recomandă dimineața devreme, pe stomacul gol.
***
Ca să îmi revin, aleg un film de dragoste. O iubire imposibilă. Franțuzesc, făcut clasic. Clasic adică frumos, cu cadre lungi și detalii vizuale încîntătoare. Mi-a rămas gîndul la actrița superbă din rolul principal, Virginie Efira, o belgiancă tînără, născută în 1977. Joacă rolul unei femei puternice pe care nici o dezamăgire, nici o lovitură, nici un eșec nu par să o clintească. Se mai vede o dată la TIFF, O iubire imposibilă, mai rulează duminică seara, la cinema Mărăști.
Tot un fel de film de dragoste, în altă cheie, este și Sutienul. Cine ar fi crezut că mă pot întoarce cu atîta nonșalanță în timp, savurînd o comedie mută? Turnat în Azerbaidjan, Sutienul nu are deloc dialog. Regizorul german Veit Helmer a povestit înainte de proiecție că au fost alungați de poliție în timpul filmărilor. După ce vezi filmul, înțelegi de ce era neapărat necesar să ducă echipa tehnică și actorii în acel loc. Sîntem într-o așezare pitorească, unde străzile sînt foarte înguste, fără trotuare și străbătute de o linie de cale ferată. Cînd nu trece trenul, sătenii folosesc spațiul dintre șine ca să stea la un pahar sau să joace table. Un puști simpatic cu un fluier la gît dă de veste despre apropierea colosului de fier și atunci oamenii se retrag în grabă din calea lui. E drept că uneori se mai întîmplă și ”accidente”: mingea unor copii ce se jucau, o față de masă sau alte haine puse pe sîrmă la uscat cad victimele locomotivei. Noroc cu Nurlan, conductorul aflat în pragul pensionării, care după fiecare cursă are grijă să restituie obiectele pierdute posesorilor. Într-o zi oarecare, Nurlan ”agață” cu botul marfarului un sutien. Al cui o fi oare? Parcă era mai simplu cu pantoful Cenușăresei. Nurlan bate din ușă în ușă în căutarea femeii căreia să i se potrivească obiectul vestimentar, cu speranța că dacă ar găsi-o pe posesoarea lui, ar pune capăt și singurătății tot mai apăsătoare. De un umor nebun, Sutienul este o parabolă delicioasă a căutării unui suflet-pereche și a ideii că, uneori, dragostea mult visată e sub nasul nostru, numai că nu avem ochi să o vedem. Nu ratați următoarea proiecție, în 6 iunie. Argument suplimentar: Maia Morgenstern face parte din distribuție.
***
Ziua de duminică s-a terminat către miezul nopții, dar a fost un final magic. În ultimul lui film (cronologic vorbind), Almodovar e pur și simplu fabulos. Ca un veritabil vrăjitor te poartă din film în film, dintr-un vis în alt vis și contopește imagini și amintiri solare. Durere și glorie este cel mai autoficțional film din cariera aclamatului regizor, o călătorie vizuală în urma căreia parcă îi înțelegi mai bine obsesiile și filmele lui mai vechi. Sînt laolaltă din nou o Penelope Cruz debordînd de farmec, un Antonio Banderas într-un rol de zile mari (rol premiat la Cannes în 2019), plus Asier Etxeandia și Leonardo Sbaraglia care topesc sufletele spectatoarelor. De plouat, a plouat serios duminică seara în piața Unirii, dar oamenii au rămas pînă la final, unii și-au pus scaunele în cap și nu s-au mișcat din fața ecranului. Nici n-aveai cum să te dezlipești, ar fi fost o impietate să ieși din poveste. Nu scrie în program, dar să știți că Durere și glorie are o proiecție suplimentară la TIFF, duminică de la 12, la Casa de Cultură a Studenților. Luați-vă din vreme bilete. Proiecția de sîmbătă e deja sold-out.
Anca Mureșan Bota
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
