Incluziv: Ana Hompot: „Nu am bănuit că voi cunoaşte libertatea de exprimare” (AUDIO)

Articol editat de cristina.rusu, 21 mai 2019, 10:36

S-a născut în Deva, în 1955. La vârsta de 7 ani, când alţi copii încearcă să se adapteze mediului nou care este şcoala, Ana Hompot a trebuit să facă faţă unei adaptări mult mai importante: pierderii vederii. A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj şi a debutat ca poetă în 1982, cu volumul ”Printre cuvinte”.

Despre versificaţie, despre generozitate şi despre cărţile care luminează viaţa am stat de vorbă cu poeta Ana Hompot:

Andrea Nagy: Primăvara este despre târguri de carte în Transilvania. Aşa că aş dori să vă întreb: care a fost prima carte pe care aţi pus mâna şi ce amintiri aveţi în legătură cu aceasta?

Ana Hompot: Am să vă spun o poveste. Acum câteva săptămâni am regăsit în bibliotecă – dar şi în amintire – o carte de poveşti, Basmele lui Petre Ispirescu; în stadiul actual are filele împachetate într-un ziar (ziarul se numeşte Drumul socialismului). Filele sunt legate cu elastic, de atât de mult cât a fost citită.

Am primit cartea aceasta în 1962, pe când plecam de la Spitalul Oftalmologic din Sibiu, unde mi se spusese că nu voi vedea niciodată şi că şansa mea este munca (şi poate cartea). Această carte mi-a fost oferită de o doamnă care era asistent medical. Această doamnă, căreia eu îi spuneam „tanti Îngeraşul”, a scris pe pagina de gardă a cărţii: „Să dea Dumnezeu să te lumineze cărţile”. Presimţea poate, ea mai mult decât alţii, că pentru mine cartea va fi o şansă.

Au urmat alte cărţi, eu citesc cam 3 cărţi pe săptămână când sunt mai groase. Eu consider că literatura pentru mine (să mă ierte Dumnezeu că spun asta) este un fel de religie, cu tot ce presupune ea: cu îndoielile pe care le aduce, cu certitudinile, cu soluţiile sau lipsa de soluţii pe care fiecare carte o poate conţine.

Andrea Nagy: Cât de important este să aveţi în mână cartea fizică: să-i simţiţi textura, să-i simţiţi mirosul?

Ana Hompot: Este foarte important. Este motivul pentru care cumpăr foarte multe cărţi, chiar dacă nu le citesc eu direct (o doamnă mi le citeşte pe suport audio). Dar cumpăr cartea, partenerul meu de viaţă spunea că i se pare că o mângâi! Întotdeauna solicit să mi se explice şi coperta cărţii, pentru că de multe ori coperta spune foarte mult despre conţinut.

Andrea Nagy: Ne spuneaţi la un moment dat că printre puţinele amintiri ale dumneavoastră care conţin şi elemente vizuale se află focul.

Ana Hompot: Focul, apa şi pardesiul verde al mamei mele apropiindu-se de geamul spitalului în care nu avea voie să intre. Focul mă vrăjea, aveam o sobă de teracotă şi mă apropiam foarte tare de ea. Jocul flăcărilor era fascinant pentru mine, aveam câteodată senzaţia că văd acolo nişte forme, chiar simţeam un fel de chemare.

Andrea Nagy: Mai apar aceste elemente în vise?

Ana Hompot: Foarte rar.

Andrea Nagy: Cum a fost pentru dumneavoastră când aţi lansat primul volum de poezii? Un poet trebuie să scoată acel volum de debut cât încă este tânăr, cât încă poate profita de energie şi de entuziasm, sau trebuie să aştepte până la maturizarea vinului creaţiei?

Ana Hompot: Eu cred că nu depinde de noi, ci de biografia cărţii (care purcede din biografia noastră, în fond). Eu am debutat în 1982, la editura Eminescu, printr-un concurs: au fost 900 de manuscrise, iar premiul era publicarea cărţii. Nu s-a făcut niciun eveniment de lansare, dar am fost foarte fericită. Şi cumva pe nedrept, pentru că acea carte nu era tocmai liberă, eu nu eram încă maturizată pentru sentimentul auctorial.

A fost prea devreme, dar a fost o conjunctură favorabilă, determinată de prieteni. În schimb, debutul care m-a ajutat să ajung până la cer a fost unul după ’90, când mi-a apărut volumul Sensul interzis. La cartea asta eu am visat din anii ’80, când îi spuneam colegului Ion Podosu că dacă aş trăi eu până când să pot scrie liber, aşa aş intitula cartea!

Dar nu am bănuit nicio clipă că voi cunoaşte libertatea de exprimare. A fost o fericire extraordinară. Eu tot sunasem la editura Clusium, condusă de regretatul Valentin Taşcu. Am tot întrebat de carte, dar tot amâna. Şi de ziua mea, Valentin Taşcu a apărut însoţit de Doina Cornea la mine acasă, cu braţele încărcate de cărţi şi de flori. Am avut un sentiment foarte straniu, că nu în lumea aceasta se întâmplă. Am trăit sărind într-un picior o săptămână.

Andrea Nagy: Povestiţi-ne o amintire legată de doamna Cornea.

Ana Hompot: Am fost foarte apropiate, mi-a citit enorm de mult. Avea o grijă maternă faţă de mine. M-a învăţat să fiu curajoasă, să-mi înving timidităţile şi laşităţile.

În facultate am avut-o profesoară. O preţuiam, dar nu o iubeam, nu o înţelegeam. Această neconcordanţă a ţinut până când am terminat eu facultatea şi i-am auzit scrisorile la Europa liberă. Iar atunci am căutat-o: cu dificultate, apelând la tot felul de persoane, dar nu m-am lăsat până nu am găsit-o.

Andrea Nagy: Pentru dumneavoastră, versificaţia nu e ceva la care să apelaţi doar în linişte, doar într-o cameră de meditaţie. Îmi aduc aminte că într-un rând, echipa sportivă a Liceului pentru Deficienţi de Vedere a plecat în Veneţia, într-un turneu. Dumneavoastră aţi sunat în emisiunea colegului nostru Florin Pruteanu şi le-aţi dedicat următoarea epigramă celor care au rămas acasă şi îi priveau cu invidie:

„De patru săptămâni sau trei,

Voi plângeţi ca-n Nabuco robii

Că n-aţi fost voi la porumbei

Şi-a fost nemernicul de Robi!”

Ana Hompot: Uitasem versurile! Poezia m-a însoţit peste tot. Eu când scriu, mai mult trăiesc decât scriu. Din păcate acum a venit un moment de criză: scriu tot mai rar (dar dens, e adevărat). Vreau să înşel prima iubire – poezia – cu proza. Proza însă cere voinţă şi forţă fizică: să stai ore întregi şi să pritoceşti la fraze e destul de dificil. Apoi eu consider totuşi că experienţa mea de viaţă este limitată: nu am fost în medii diverse, nu am fost prin crâşme ori la mare ca să pot scrie despre experienţa mea. Visez la un roman la care mai şi lucrez pe ascuns câte-odată, un roman epistolar adresat unei fiinţe imaginare în care mi-aş povesti viaţa interpretând-o, plasticizând-o, dar nu ştiu dacă va ieşi ceva.

Andrea Nagy: Care a fost acea carte pe care aţi citit-o şi în legătură cu care v-aţi spus: „Ce mi-ar fi plăcut să o fi scris eu!”

Ana Hompot: Acum citesc 7 octombrie a lui Adrian Zografi şi am avut acest sentiment de la primul capitol! Dar m-am gândit şi la Marin Preda, ori la toţi poeţii clujeni (dar mai ales la Ioan Mureşan, pe care îl invidiez fratern).

Andrea Nagy: Când vorbim de literatură, se observă la noi o tendinţă de sacralizare a unor perioade (mai ales a secolului al XIX-lea). Din perspectiva maturităţii literaturii, suntem oare suficient de departe încât să renunţăm la această sacralizare?

Ana Hompot: Nu este sacralizare, este pasiune. Mie mi-a plăcut foarte mult literatura interbelică şi îmi place foarte mult literatura contemporană, cea mult hulită şi foarte puţin citită. Chiar foarte multe personalităţi de marcă spun că literatura actuală e slabă. Şi dacă întrebi oamenii ce au citit din literatura contemporană, spun că ei nu citesc „asta” din principiu. Deci plasarea în sfera nonvalorii este absolut nedreaptă pentru că, din moment ce nu ai gustat o mâncare, nu poţi să te exprimi asupra ei.

Andrea Nagy: Florian Pittiş recita la un moment dat: „Şi te-aştept cu trei garoafe, şi te-aştept cu trei idei”. Care sunt cele trei idei care vă definesc în momentul de faţă?

Ana Hompot: O idee fundamentală şi foarte întristătoare este că lumea aceasta nu e a mea. Nu mă mai pot racorda la fluxul realităţii de acum, nu mai pot ajunge din urmă aspectele de ordin tehnologic. O altă idee – o obsesie aproape – e că trebuie să avem grijă de ceilalţi. Generozitatea lipseşte cel mai mult, generozitatea făcută cu discreţie. A treia idee, cea mai importantă: omenirea fără cultură nu-şi va putea justifica eforturile de până acum. Dacă valoarea nu va fi respectată şi dusă mai departe, omenirea şi-a ratat şansa de a fi în sfera superioară a lumii.

Andrea Nagy: Ultimul dumneavoastră volum se numeşte ”Şi a rămas poezia”. A mai rămas poezie în viaţa de zi cu zi?

Ana Hompot: A rămas, dar trebuie căutată. Antoine de Saint-Exupery spunea: „Limpede poţi vedea doar cu inima”.

Andrea Nagy: Care sunt versurile cu care aţi dori să vă luaţi rămas bun de la cititori (fie ale dumneavoastră, fie ale altora)?

Ana Hompot: Pentru că tot suntem în luna mai şi este zodia blagiană a poeziei, aş spune aşa:

„Dacă lumina ar cânta,

vărsându-şi puzderia,

Noi am simţi cum cântecul

consumă materia”.

Foto: Dan Moșoiu

Andrea Nagy

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.