Incluziv: Despre nevoia unei mişcări coerente a dizabilităţii
Andrea Nagy – Ovidiu Tuduruţă
Articol editat de cristina.rusu, 27 noiembrie 2018, 13:28
Andrea Nagy – Ovidiu Tuduruţă
Articol editat de cristina.rusu, 27 noiembrie 2018, 13:28
România va prelua preşedinţia Consiliului Uniunii Europene la 1 ianuarie 2019. În acest context, vor fi scoase în evidenţă, poate mai mult ca până acum, strategiile internaţionale pe domeniile cu implicare socială.
Există o strategie internaţională referitoare la persoanele cu nevoi speciale: este vorba despre Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi. Vom continua seria de articole dedicate cunoaşterii acestui act de drept internaţional, vorbind astăzi despre rolul pe care societatea civilă îl îndeplineşte în procesul de implementare şi monitorizare.
Consultantul nostru va fi Ovidiu Tuduruţă, fostul coordonator al Departamentului Politicilor pentru Tineret din cadrul Forumului European al Dizabilităţii:
Andrea Nagy: Ce trebuie să facă societatea civilă în procesul de implementare şi monitorizare? Care sunt instrumentele aflate la dispoziţia ONG-urilor ce reprezintă persoanele cu dizabilităţi?
Ovidiu Tuduruţă: Avem mai întâi principiul transparenţei decizionale, în marja căruia statul, prin instituţiile de decizie, organizează sesiuni de consultări publice. Prin aceste sesiuni, organizaţiile reprezentative pot subscrie opinii, solicitări, depoziţii.
În al doilea rând, în sfera societăţii civile este definită o mişcare a dizabilităţii. Aceasta e compusă la rândul ei din organizaţiile reprezentative ale fiecărui tip de dizabilitate, precum şi o federaţie care reuneşte asociaţiile de profil. Instrumentele sunt multe.
Imaginându-ne că avem o intenţie de act normativ din partea oricărei instituţii, persoana cu dizabilităţi – prin organizaţiile reprezentative – poate interveni depunând amendamente, propuneri de ajustare. Iar aceste propuneri nu pot fi refuzate, tocmai pentru că avem două articole complementare care prevăd obligativitatea statului atât de a consulta, cât şi de a implica persoana cu dizabilităţi în procesul de monitorizare. Statul îşi asumă obligaţia de a ţine cont de părerea persoanei cu dizabilităţi în marja principiului „nimic despre noi, fără noi”.
Andrea Nagy: Există la noi în ţară organisme de monitorizare care să acţioneze concertat în acest sens? Momentan pare că fiecare ONG reprezentativ al persoanelor cu nevoi specifice acţionează pe cont propriu, fără să obţină rezultate pe termen lung.
Ovidiu Tuduruţă: Într-adevăr, se negociază dezorganizat. Tocmai de aceea rezultatul negocierii e inconsistent. Mişcarea dizabilităţii în România are o problemă de sincronizare a agendei cu agenda publică naţională, dar şi cu agenda publică europeană. De aici şi lipsa de coerenţă. Ba mai mult, se întâmplă să observăm decizii politice luate în total dezacord cu prevederile Convenţiei.
O altă problemă este un nivel scăzut de a înţelege prevederile Convenţiei, persoanele interesate încă nu şi-au asumat un studiu serios al acestui act.
Trecând la mecanismele de monitorizare: în urma legii 8/2016 avem o instituţie în subordinea Parlamentului, Consiliul de Monitorizare a Implementării Convenţiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi.
Deocamdată Consiliul este în proces de organizare, de definire a bugetelor, a agendei. Din păcate, după aproape 3 ani, încă vorbim de elemente de organizare iniţială.
Andrea Nagy: Un subiect de actualitate este faptul că ONG-urile nu mai au voie să monitorizeze activitatea centrelor rezidenţiale în care trăiesc persoane cu dizabilităţi. Ba mai mult, a fost ştearsă obligaţia statului de a monitoriza viaţa celor care trăiesc în aceste centre. Cum se poate ca o prevedere a unui act de drept internaţional să fie anulată la nivel naţional?
Ovidiu Tuduruţă: A fost o decizie politică bazată pe ignoranţă, ignoranţă nesancţionată de mişcarea dizabilităţii. Am fi putut avea un şir de sesizări din partea mişcării dizabilităţii adresate Comitetului de la Geneva, dar nu am avut.
Mai mult decât dezorganizarea ONG-urilor însă mă sperie lipsa de cunoaştere. Organizaţiile reprezentative poate că pot fi convinse să se aşeze la aceeaşi masă. Dar dacă nu cunosc temeinic acest act, rezultatul va fi acelaşi.
Să explicităm un pic cum poate statul să vadă un partener în mişcarea dizabilităţii. Să ne imaginăm un ministru, care are în primă etapă sfatul unei persoane cu dizabilităţi vizavi de anumite decizii pe care le ia. Treptat acel ministru începe să ţină cont de persoana cu dizabilităţi ca partener de dialog. Din calcule politice, acelaşi ministru va accepta opinia reprezentantului persoanelor cu dizabilităţi pentru a nu genera motive de nemulţumire în comunitate. Este un scenariu care, într-un termen rezonabil, poate duce la o consultare activă şi constantă a persoanei cu dizabilităţi. Dar dacă această incoerenţă a mişcării dizabilităţii este observată, atunci probabil că nici nu va mai avea loc consultarea.
Mişcarea dizabilităţii are de luat aşadar o serie de măsuri ce ţin de creşterea capacităţii organizaţionale, dar şi reorganizarea agendei proprii. Societatea în ansamblu ştie de acţiunile organizaţiilor acestora: concursuri de şah, activităţi de socializare, concursuri de muzică etc. Acestea sunt utile, dar nu cred că ar trebui să reprezinte activitatea lor principală.
Andrea Nagy: Actul de drept internaţional acordă destul de multă libertate statelor în elaborarea metodelor de implementare. Nu ar fi fost oare mai practic să fie prevăzute măsuri mai hotărâte, poate punitive?
Ovidiu Tuduruţă: Vorbim despre Convenţie ca fiind o listă de principii. Din aceste principii recurg ulterior recomandări de implementare, comentarii, concluzii. Greşeala noastră este de a plasa statul în centrul discuţiei. Discutăm despre articole dedicate persoanei cu dizabilităţi şi organizaţiilor reprezentative. Să schimbăm puţin paradigma: organizaţiile ar trebui să-şi formeze un corp de experţi proprii, să-şi instruiască membrii în legătură cu prevederile Convenţiei, să îşi ajusteze agenda proprie în vederea sincronizării acesteia cu agenda politicului. Abia apoi putem discuta despre atribuţiile statului.
Andrea Nagy: Cum ar trebui să fie organizat un lobby al ONG-urilor reprezentative ale persoanelor cu nevoi specifice?
Ovidiu Tuduruţă: Pe termen lung, pentru creşterea capacităţii organizaţionale a mişcării dizabilităţii recomandăm un parteneriat strategic cu facultăţile de profil (ştiinţe juridice sau ştiinţe politice) şi cooptarea studenţilor de la aceste specializări pentru construcţia unui departament serios, activ şi constant de influenţare a politicilor publice în favoarea persoanelor cu dizabilităţi.
Andrea Nagy
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
De câţiva ani, o asociaţie din Bucureşti lucrează la crearea de imagini tactile, care să fie folosite în educaţia copiilor cu deficienţe de...
Aveţi idee câte acte normative se referă la persoanele cu dizabilităţi? Sunt zeci de legi, ordonanţe de urgenţă, hotărâri de guvern şi...
Există o prevedere legală care penalizează firmele mari ce nu angajează persoane cu dizabilităţi, dar companiilor în continuare li se pare mai...
Are doar 19 ani, dar la numărul de interviuri de pe internet aproape că ajunge din urmă un rocker care-şi anunţă un nou album. A început să...