Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 11 noiembrie 2018, 06:00 / actualizat: 11 noiembrie 2018, 7:45

Ideea principală a romanului lui Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, este despre „modelarea omului de către om”, adică un fel de reeducare, în spiritul nou-instalatului sistem represiv, a acelor indivizi pe care autorităţile îi considerau recuperabili.
Din alternanţa de planuri temporale şi de acţiune a capitolelor cărţii cititorul reconstituie destul de uşor povestea lui Bruno Matei, un tânăr cu mamă italiancă, plecat împreună cu părinţii în Italia pe când era încă adolescent, la sfârşitul anilor 1930. Viaţa în noua ţară nu-i prea surâde şi nu se alege cu prea mare lucru de acolo în afară de deprinderea meseriei de păpuşar. Se termină războiul, lucrurile par să se aşeze, iar în 1945 Bruno revine în ţară. Tatăl lui se cunoştea cu Lucreţiu Pătrăşcanu care, ajuns înalt demnitar după 23 August 1944, îi aranjează tânărului o angajare la recent înfiinţatul teatru Ţăndărică. Anii care vin sunt martorii căderii lui Pătrăşcanu, care antrenează arestări şi condamnări masive în rândul cunoscuţilor şi apropiaţilor acestuia.
Plasa îl prinde şi pe Bruno, căruia i se înscenează cu uşurinţă un proces în urma căruia e condamnat la zece ani de muncă silnică.

Vor urma ani de recluziune la odiosul Canal, apoi la Galaţi şi la Iaşi. Textul ne oferă pagini reuşite de reconstrucţie a vieţii carcerale din anii comunismului fundamentalist, portrete de torţionari violenţi şi cruzi, se adaugă figurilor unor colegi de detenţie câteodată pitoreşti şi oricum mult mai umani. Evenimentul senzaţional care rupe cadenţa este accidentul suferit de Bruno pe un şantier de lucru, în urma căruia personajul suferă o amnezie ciudată care îi şterge din memorie ultimii douăzeci de ani din viaţă.

E momentul în care se declanşează marele experiment de reeducare. Bruno, eliberat din închisoare şi ajuns ieşean, e dat pe mâna unui securist – Dumitru Bojin.
I se construieşte o nouă identitate, e angajat iniţial la Teatrul de Păpuşi, apoi pe un şantier, primeşte o garsonieră, i se impun noile valori şi respectul faţă de partid, ba chiar i se plasează o prietenă, Eliza Stancu, în realitate o rezidentă a Securităţii coordonată de Bojin. În aparenţă cobai perfect, placid şi păpuşar cam slab de minte care îşi plimbă după el marioneta, Bruno are încă sclipiri de curiozitate omenească şi încearcă să-şi redescopere trecutul, ba chiar reuşeşte în cele din urmă să descifreze misterul interesului pe care i-l arată Bojin şi Eliza. Împreună cu aceasta din urmă el va avea chiar o tentativă de fugă în Iugoslavia, reuşită pentru femeie şi ratată pentru protagonistul romanului.

Cel mai interesant erou pare să fie însă nu Bruno, ci mentorul său desemnat, tovarăşul Bojin, individ căruia autorul reuşeşte să-i construiască o personalitate mai complexă decât au de regulă oamenii răi din cărţile construite pe fundalul anilor de comunism. Bojin e un adevărat filozof şi dezvoltă o întreagă teorie a dublului adevăr de parcă ar fi un scolastic medieval: e pasionat de aparatură, colecţionează aparate de fotografiat şi ceasuri, admiră tehnica spaţială sovietică şi locuieşte în vila unui „fost” , unionistul basarabean Anton Crihan, înconjurat de milieuri şi bibelouri şi „îl aşteptă pe Bruno să se descalţe” atunci când acesta îi vine în vizită, ca parte a experimentului de reeducare.

Matei Brunul e un roman cu forme alegorice extinse pe spaţii mari, cu jocuri simbolice care depăşesc cu mult teatrul de păpuşi. Una din temele obsesive e opoziţia dintre istoria mare şi istoria mică.

Pe lângă sentimentul acaparator şi neputincios pe care ţi-l lasă scufundarea lui Bruno din ce în ce mai adânc în plasa mâloasă a unei realităţii controlate de sfori fără sens pentru el, rămâi cu personajele. Bojin, securistul care abia aşteaptă să mai pună pe mileurile din dormitor o invenţie a tehnicii comuniste, fie ea un aparat foto Zorki sau Liubitel, un ceas Molnia sau Pobeda, acelaşi Bojin căruia “relaţia” cu naivul şi sincerul Bruno îi reactivează atâta umanitate cât să-şi pună la îndoială adevărurile, să simtă vina. Dar bea şi uită. Şi ar mai fi nea Zacornea, cel mai vajnic paznic al penitenciarului Galaţi, care după cele mai cumplite înjurături le zâmbea deţinuţilor, strecurându-le veşti şi pachete de afară. Împreună cu el, Bruno face o păpuşă, o face să danseze într-o noapte în baie, dar la scurt timp nea Zacornea dispare şi el în măruntaiele istoriei mari.
Pe Bruno e greu să-l uiţi şi cel mai înfricoşător, cred, e să te gândeşti cât din tine se întâmplă să fie Bruno într-o viaţă, deşi poate nu ar trebui deloc să te întrebi asta.

Începând ca o temă normală de vacanță scrisă de un puști de clasa a IV-a, Cum mi-am petrecut vacanța de vară a lui T.O. Bobe se transformă într-un roman polițist de toată frumusețea. Știm prea bine ce imaginație au copiii, dar, dacă mai au și o bază reală de la care să pornească, aceștia pot face mai ușor decât oricine altcineva dintr-un țânțar mare armăsar. Ceea ce se și întâmplă în volumul despre care vorbim.

Jocul subtil între realitate și imaginația de care naratorul, un puști de 11 ani, dă dovadă în exces îi asigură romanului savoarea care îi face pe cititori să nu lase cartea din mână. Cu toții ne amintim prostiile pe care eram în stare să le inventăm în copilărie, însă narațiunea pe care ne-o propune Luca este fascinantă pentru că adeseori este greu să faci diferența, citind, între ceea ce este integral inventat și ceea ce are o bază reală. Tocmai această permanentă pendulare între imaginație și realitate face ca volumul să fie interesant mai ales pentru adulți. De asemenea, faptul că toate lucrurile sunt povestite utilizându-se limbajul unui copil care nu se sfiește să folosească argoul specific puștilor, având astfel un stil aparte, este savuros pentru cititor.
Luca este un băiat conștiincios, deși nu foarte silitor. Așa că se apucă să-și facă tema de vacanță cu meticulozitate, scriind în fiecare zi câte ceva în caiet. Desigur, fără a se feri de greșelile gramaticale și a se-ncurca-n ortografie, toate lucruri mult prea plictisitoare pentru copii. Luca se concentrează să ne explice ce se întâmplă în viața lui și ce jocuri mai inventează cu prietenii de pe strada lui. Cu ironie și umor ne apar în fața ochilor jocurile copilăriei, o lume cu care mulți ne identificăm. Însă perspectiva pe care naratorul reușește să ne-o impună este una postmodernă, din care nu lipsesc vocile ironice, fabulațiile atât de detaliate, încât par baroce, jocurile intertextuale și referințele multiple.
Narațiunea curge firesc, Luca povestind de-a fir a păr, cu aceeași intensitate și implicare, toate lucrurile care i se întâmplă.
Puștii neînfricați, asemenea lui Luca, se zbat să rezolve singuri problemele, chiar dacă acest lucru înseamnă, în mintea lui, că se află în pericol de a fi omorât. Căci, după moartea bunicii, probabil prima confruntare cu moartea a copilului, întreaga sa imaginație se canalizează asupra scenariilor sângeroase. Crimele par să apară peste tot, vieților tuturor celor din preajmă fiind în pericol. Suspansul apare ca o consecință a entuziasmului băiatului, care povestește prin ce trece cu asemenea înflăcărare, încât îl face pe cititor să cadă pradă fanteziei lui. Scenariile se înlănțuie unele după altele, realitatea preschimbându-se în ficțiune și invers.
Tocmai din pricina frumuseții înflăcărate a discursului său cartea aceasta poate fi citită și de adulți, nu numai de copii. Luca trăiește asumat și plin de convingere fiecare eveniment– acest roman este, în primul rând, un foarte bun exercițiu de stil, iar T.O. Bobe îl duce cu măiestrie până la capăt.
Niciun cititor nu va putea lăsa din mână cartea, chiar și în momentul în care povestea devine un pic prea exagerată, tocmai pentru că ne dorim cu toții să aflăm până unde poate merge imaginația unui copil care, la prima vedere, nu se deosebește de ceilalți prin nimic, cu atât mai mult cu cât toți cei năcuți în comunism au făcut sau au gândit, cel puțin o dată, măcar una din năzbâtiile relatate de Luca.

Cărțile autorilor romăni, apariții noi și nu numai, le puteți găsi la Sediul Central al Bibliotecii Județene Cluj, la Secția Împrumut Adulți, Sala de Literatură Română.

Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.