Incluziv: Despre dreptul de a munci în condiţii de egalitate
Andrea Nagy – Ovidiu Tuduruţă
România va prelua preşedinţia Consiliului Uniunii Europene la 1 ianuarie 2019. În acest context, vor fi scoase în evidenţă, poate mai mult ca până acum, strategiile internaţionale pe domeniile cu implicare socială.
Există o strategie internaţională referitoare la persoanele cu nevoi speciale: este vorba despre Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi.
Vom continua seria de articole dedicate cunoaşterii acestui act de drept internaţional, vorbind astăzi despre încadrarea în muncă a persoanelor cu dizabilităţi.
Consultantul nostru va fi Ovidiu Tuduruţă, fostul coordonator al Departamentului Politicilor pentru Tineret din cadrul Forumului European al Dizabilităţii:
Andrea Nagy: Statele părţi recunosc dreptul persoanelor cu dizabilităţi de a munci în condiţii de egalitate cu ceilalţi, într-un mediu de lucru incluziv şi accesibil. La ce se referă textul Convenţiei sub genericul „condiţii de egalitate”?
Ovidiu Tuduruţă: Vorbim de obligativitatea statelor de a gândi un sistem prin care să integreze persoanele cu dizabilităţi în câmpul muncii. Sunt două principii majore: primul se referă la angajabilitatea asistată, iar al doilea la adaptarea rezonabilă. Angajabilitatea asistată ar putea fi tradusă prin măsuri afirmative, prin care statul inserează persoana cu dizabilităţi în câmpul muncii. În situaţia legislaţiei muncii din România, am avut până de curând o formă de angajabilitate asistată, conceptul de unitate protejată.
Al doilea principiu, ajustarea rezonabilă, se referă la măsuri prin care locul de muncă este adaptat, măsuri pe care în genere statul trebuie să le suporte. Plecând de la premisa că entitatea care angajează este una privată, în mod natural nu ar avea posibilitatea să-şi permită aceste lucruri: costurile angajării şi integrării ar fi mult prea mari în cazul unei persoane cu dizabilităţi.
Acest principiu al ajustării rezonabile înseamnă tehnologie informaţională asistivă, rampe de acces, mentorat pentru integrare, sesiuni în care li se va explica celorlalţi angajaţi ce înseamnă noul coleg în echipă. Toate acestea reprezintă nişte costuri, costuri pe care statul ar trebui să le suporte prin măsuri specifice.
Andrea Nagy: Imposibilitatea creerii unui mediu incluziv şi accesibil poate deveni pretext pentru nerespectarea legii, lucru care se şi întâmplă în România.
Ovidiu Tuduruţă: În lipsa unor măsuri specifice prin care să deconteze costurile adaptării, pot înţelege aceste firme. Până la urmă, din costul unui serviciu sau al unui produs pe care compania îl lansează fac parte costurile personalului, al materiilor prime, al depozitării etc. Şi atunci orice manager trebuie să ia în calcul următorul aspect: „Dacă aş angaja persoana cu dizabilităţi, asta înseamnă un cost în plus; ceea ce înseamnă că preţul final al produsului meu ar creşte”. Comparativ cu situaţia în care acelaşi angajat ar fi fără dizabilităţi. Bineînţeles, mai departe putem vorbi şi de mentalitatea personalului care recrutează, de lipsa de informare, de o abordare discriminatorie.
Andrea Nagy: Ai amintit de structurile numite unităţi protejate, unităţi în care era favorizată angajarea persoanelor cu dizabilităţi. Acum că aceste structuri au fost desfiinţate, ce alte metode au rămas în România pentru a promova oportunităţile de angajare pentru aceste persoane?
Ovidiu Tuduruţă: Conceptul de unitate protejată odată dispărut, au rămas două variante de angajare asistată: prima ar fi cea referitoare la obligativitatea angajării în procent de 4% la un număr de 50 de angajaţi; a doua variantă ar fi plata către bugetul naţional a unei sume aferente numărului de persoane neangajate, raportate la obligativitatea despre care vorbeam. Mai precis: dacă o companie ajunge să spunem la 100 de angajaţi, procentul aferent ar fi 4 persoane; dacă acea companie nu angajează deloc cele 4 persoane cu dizabilităţi, plăteşte 4 salarii minime pe economie către bugetul naţional. Ei, de aici începe povestea.
În 2017 au apărut multe statistici privind sumele colectate din partea companiilor în acest sens. Aceste sume sunt foarte mari, de ordinul sutelor de milioane. În mod normal aceste sume ar trebui să constituie un aşa-numit fond de abilitare. Sunt sume pe care statul le colectează ca urmare a nerespectării acestui procent de neangajare, care ar trebui să fie folosite pentru a încuraja companiile care angajează aceste persoane, subvenţionând adaptarea rezonabilă. Din păcate în România aceşti bani merg în „marea găleată” a bugetului naţional, de unde se rupe fluxul de cheltuieli.
Andrea Nagy: Statele părţi trebuie să ofere asistenţă persoanelor cu dizabilităţi în căutarea unui loc de muncă. Avem însă cazuri în ţara noastră în care Medicina Muncii sau direcţiile pentru forţele de muncă îngreunează angajarea acestor persoane. Ce se întâmplă aici?
Ovidiu Tuduruţă: Teoretic, inclusiv în România avem aşa-numitul concept de mediere socio-profesională. Este vorba de un specialist care ajută persoana cu dizabilităţi în căutarea unui loc de muncă. În realitate în România avem o legislaţie de suport; ba mai mult, există şi alte măsuri naţionale care ar trebui să ducă la acelaşi rezultat. Pentru că discutăm despre lipsa informaţiei în ceea ce priveşte dizabilitatea, pentru că discutăm de un nivel diferit de a înţelege prevederile legii de către fiecare instituţie implicată, se creează un haos. În relaţia directă dintre instituţii şi aceste persoane, apar dificultăţi. Nu avem standarde, nu s-a investit în educarea personalului public, în promovarea măsurilor legislative.
Andrea Nagy: Statele semnatare trebuie să angajeze persoane cu dizabilităţi în sectorul public. În ce condiţii ar trebui să se petreacă acest lucru?
Ovidiu Tuduruţă: Premisa este: societatea ştie prea puţin despre dizabilitate. Pe de altă parte persoana cu dizabilităţi ar avea şanse mai mari să înţeleagă nevoile altor persoane cu dizabilităţi. Prezenţa persoanei cu dizabilităţi în sistemul public ar facilita o mai bună înţelegere a societăţii despre ceea ce înseamnă dizabilitatea. În plus, persoana cu dizabilităţi ar putea fi un exemplu, ar putea fi calea prin care societatea s-ar obişnui cu imaginea celor cu dizabilităţi împrejur.
Andrea Nagy: În ceea ce priveşte sectorul privat, Convenţia încurajează discriminarea pozitivă a celor cu dizabilităţi. Este aceasta o direcţie bună? Ar trebui favorizată discriminarea pozitivă sau crearea unor condiţii de egalitate?
Ovidiu Tuduruţă: Condiţiile egale reprezintă un concept destul de dificil. Implementarea acestei convenţii este un proces de durată, nimeni nu îşi asumă termene. Eu aş spune aşa: discriminarea pozitivă nu este cea mai sănătoasă ; dar pe termen scurt, temporar, este utilă. Un prim rezultat pe care trebuie să-l atingem este să obişnuim societatea cu ceea ce înseamnă dizabilitatea; să facem societatea să înţeleagă că cei cu dizabilităţi sunt parte din acest grup social.Societatea va trebui să-şi adapteze mersul şi în funcţie de nevoile acestor persoane. Ceea ce înseamnă că pe termen scurt trebuie să fie favorizate măsurile de discriminare pozitivă.
Andrea Nagy: Statele părţi se vor asigura că persoanele cu dizabilităţi nu sunt ţinute în sclavie sau servitute. Este acest punct o problemă atât de pregnantă în ţările semnatare ale Convenţiei?
Ovidiu Tuduruţă: Există foarte multe studii care au explorat abuzurile împotriva celor cu dizabilităţi. La momentul negocierii acestui document s-a considerat că abuzurile pot reprezenta un risc şi statul va trebui să-l combată. Abuzurile se pot referi la presiuni, intimidări, până la situaţia în care persoanele cu dizabilităţi sunt angajate şi plătite mult sub nivelul unui salariu minim.
Aş dori să transmit o invitaţie către stat pentru iniţierea unor discuţii clare despre înfiinţarea fondului de abilitare: pentru transparentizarea banilor colectaţi în urma neangajării procentului de persoane cu dizabilităţi şi utilizarea acestor sume pentru stimularea angajării. În secundar, aş vrea ca acest document de drept internaţional despre care discutăm să fie redenumit, să-i spunem „Constituţia Dizabilităţii”.
Andrea Nagy
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
