Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 25 martie 2018, 06:00

Oricât de paradoxal ar suna, puțini scriitori înțeleg rolul cuvintelor. Se mai crede încă despre cuvinte că sunt bune doar pentru a spune o poveste, dar puțini au conștientizat că pe lângă funcția de a transmite, cuvintele pot avea și alte scopuri, sensuri sau roluri: de a crea frumusețe prin simpla lor punere unul lângă celălalt.
Astăzi vă voi prezenta doi dintre scriitorii contemporani care au înțeles minunăția cuvintelor și și-au dat toata silința să lumineze cerul ficțiunii, jucându-se gingaș cu limba română.

Toate bufniţele, romanul lui Filip Florian, nu spune ceva nou în materie de realităţi româneşti în perioadele în care întâmplările au loc, dar o spune atât de frumos, cuvintele se cheamă unele pe altele şi niciunul nu poate lipsi, nu poate fi înlocuit. Povestea nu pare să ducă undeva sau să urmărească altceva decât să se istorisească şi să te te ţină pe loc în timpul lecturii.
Autorul aduce laolaltă raiul copilăriei și iadul comunist, într-o poveste a mai multor povești, care se găsesc și împreună anihilează toată tristețea, spre a deschide porțile bucuriei.
Romanul împletește două povești de viață: cea a lui Luci, un băiat care își trăiește ultimii ani ai copilăriei la finele anilor `90 și cea a lui Emil Stratin, un intelectual tăcut și misterios care se mută de la București într-un orășel de provincie de la munte. Cele două personaje se întâlnesc atunci când Emil îl scapă pe Luci dintr-o încurcătură. Adus în casa sexagenarului, Luci are parte de ceai, miere, fotografii și o invitație neobișnuită de a petrece timpul cu tăcutul salvator. Fără să îi fie niciodată clar de ce Emil l-a ales ca tovarăș de companie, Luci își împarte timpul între năstrușniciile pe care le pune la cale cu prietenii săi și universul pe care îl descoperă acasă la bătrânul său vecin. Provenind dintr-o familie simplă, cu un tată meșteșugar care nu se de în lături de la un păharel și o mamă cicălitoare și aspră, Luci nu își dramatizează condiția și nu pare frustrat de ceea ce trăiește, dimpotrivă, întâmpină totul cu voioșia, imaginația și inocența vârstei, dar află un refugiu spre o lume nouă și necunoscută în casa lui Emil.
Alături de bătrân, copilul pare să se simtă în largul său, îi povestește tot și îl însoțește în acel loc tainic dintr-o poiană unde, la ceasul amurgului, cei doi merg să întâlnească bufnițele. Însuși Emil pare a fi o bufniță aparte, ba chiar zeul bufnițelor: deși este o prezență impunătoare, sofisticată, are atâtea de spus, Emil nu șoptește prea des multe lucruri și preferă să trăiască izolat.
Povestea lui Emil este de fapt povestea mai multor generații: a părinților, a bunicilor, a familiei care a prins raidurile aeriene asupra Bucureștiului, din anii `40, dar și instalarea comuniștilor de mai târziu. Spre deosebire de copilăria lui Luci, traversată doar de întâmplări amuzante și aventuroase, copilăria lui Emil e marcată de loviturile grele date de istorie, de contradicțiile aduse de vremuri tulburi. Tatăl lui Emil, dar și bunicul vor fi asupriți de regim și vor supraviețui închisorilor comuniste. Emil va traversa toate etapele ascensiunii dictaturii proletariatului: de la chiriașii nepoftiți, la giganții de cărămizi și beton construiți pe locul vechii livade, la poveștile crunte despre detenția la Râmnicu Sărat, la Gherla și mai apoi, la munca pe brânci, la normele imposibile și la lozincile imbecile, din vremea în care Emil ajunge să lucreze pe șantierele patriei. În ciuda căsniciei frumoase pe care o trăiește la început cu Lia, în ciuda faptului că va avea o fiică, Emil se va înstrăina de cei care trebuiau să fie apropiați și va rămâne un singuratic.
Deși Emil îl salvează, în primă fază, pe Luci, cititorul va ajunge să se întrebe dacă nu cumva favorul va fi întors de tânărul aventuros, spre finalul romanului.
Povestea lui Filip Florian este de o sensibilitate profundă, de o decență și un bun simț care încântă, fără să pară deloc artificiale sau depășite. Deși evocă, în detalii memorabile, în cea mai mare parte, două copilării, separate de mai bine de 50 de ani, romanul lui Filip Florian, vorbește subtil despre puterea trecutului și a istoriei, prin acele referiri din titlu și din roman la păsările de noapte numite bufnițe. La fel ca bufnițele, trecutul pare să aibă un statut înșelător, cu o mulțime de nuanțe și contururi, când înfricoșător, când încântător sau dulce-nostalgic. Indiferent de cât de bine îl discernem, de cât de apropiat ne este, de cum știm să îi vorbim, să îl invocăm, trecutul și memoria rămân să ne dea târcoale, să ne bântuie sau să ne încânte, după caz. La fel și istoria, expresia notabilă a trecutului, împărtășește caracterul păsărilor de noapte, dezvăluindu-se în cele două povești de viață.
Iar bufniţele, toate bufniţele, sunt suma tuturor clipelor care ne dau târcoale cu graţia unui abia auzit fâlfâit de aripi, pe care ar trebui să le primim poate cu brațele deschise, poate cu o plecăciune, poate cu un zâmbet, oferindu-i memoriei drept pradă toate cotloanele minţii.

Într-o carte micuță, dar foarte densă, Bogdan Suceavă a distilat elementul esențial, fabulos al satului românesc, mergând pe firul istoriei până la sursa de unde izvorăsc basmele, păstrătoare ale unor vremuri îndepărtate în care se întâmplau minuni, iar oamenii își împărțeau pământurile cu fiarele codrului și cu ființele supranaturale.
Miruna, o poveste este o carte de istorii stratificate, în care conviețuiesc realitatea și fantasticul, căci, în timpurile despre care se vorbește aici, babele făceau vrăji și trăiau sute de ani, icoanele vindecau și blestemele aveau putere, apa fântânilor se căuta cu bețigașe de alun, iar ielele se jucau cu mințile muritorilor rătăciți pe tărâmurile lor fermecate. Pe atunci, oamenii din satul Valea Rea, ascuns în sălbăticia Munților Făgăraș, își duceau existența după legile ultimului vodă, complet uitați de administrația țării.

Cel care spune istoria fabuloasă a satului este Traian, naratorul fără chip și fără identitate, un posibil alter-ego al scriitorului, ai cărui bunici au trăit pe aceleași meleaguri despre care se povestește aici. Vocea lui Traian ne călăuzește pe cărările întortocheate ale timpului, purtându-ne în anii copilăriei petrecute la satul Valea Rea de pe Râul Doamnei, unde, timp de câteva veri, a ascultat extraordinarele povești ale bunicului, împreună cu sora lui mai mică, Miruna. Bunicul era un om diferit de toți ceilalți. Așa cum nu a mai făcut cu nimeni altcineva până atunci, bunicul și-a deschis tolba cu minuni în fața celor doi nepoți și, alături de ei, a retrăit totul istorisind, amestecând cele văzute cu cele nevăzute, cele pentru copii cu cele pentru oameni mari, cele de nespus cu tăcerile, trecutul cu niciodată.

În poveștile bunicului, uneori nepotrivite pentru o minte de copil, basmele cu zâne și Feți-Frumoși se amestecă cu istoriile familiei sale, bucăți de viață suspendate la granița dintre firesc și supranatural, care par să respire același aer fermecat, de legendă, în care negânditul și nerostitul devin posibile, întâlnirea cu ielele, vizitarea ținuturilor subpământene, împlinirea blestemelor sau transformarea fiarelor în stane de piatră. Bunicul repovestește cele auzite de la tatăl lui, de pe vremea războiului sau din anii când acesta a primit pământ pe un deal sterp ce aparținuse Mănăstirii Argeșului. Pe atunci, satul Valea Rea, aflat deasupra castelului ielelor, era un loc furat codrului, un loc care nu se putea ține după legea omenească, ci după cea a sălbăticiei.

În imaginația Mirunei, istorisirile bunicului se plămădeau aievea, în ea a trecut o întreagă lume și a devenit moștenitoarea unui regat aparte, din care nici până astăzi nu a uitat nimic.

În Miruna, o poveste, Bogdan Suceavă a reînviat o societate tradițională cu o dinamică proprie, aflată în afara mersului vremurilor, guvernată numai de legile nescrise ale tradiției și de cele scrise ale stăpânirilor de mult plecate; odată cu ea, a renăscut și sentimentul de apartenență la o comunitate, sentiment care astăzi se regăsește cu greu sau a dispărut cu desăvârșire. Scriitorul a reînsuflețit și minunatul ritual al poveștilor spuse de către bunici, care le-au auzit la rândul lor de la părinți și bunici, cei care au luat parte la întâmplările nemaivăzute și nemaiauzite sau au contribuit la transformarea lor în legende și basme.

Romanul ne vorbește despre acea deformare a realității către ceva fabulos, magic, pornind de la fapte reale – procesul prin care iau naștere baladele și legendele, la care participă întreaga comunitate, dar mai ales „gura satului”, întreținută de babele care duc veștile și zvonurile mai departe, distorsionând evenimentele și născând false istorii.
E o carte care uimește prin sensibilitatea care se ascunde în scriitura lui Bogdan Suceavă și delicatețea cu care surprinde cumpăna dintre vârste și vremuri, spiritul societății românești – fie ea contemporană sau tradițională – în narațiuni foarte bine construite, cu un limbaj care trece natural de la ironie la lirism, de la tonul tranșant la cel mângâietor.

Puteți găsi cărțile recomandate la Biblioteca Județeană, atât la Sediul Central, la Secția de Împrumut pentru Adulți și Artă, cât și la filialele noastre de cartier.

Rodica Uifălean, Biblioteca Județeană ”Octavian Goga” Cluj

Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.