Scrisori pe scobitori

L-am cunoscut întâmplător pe Ilie Hoza, la Rodna.

Articol editat de Alina Vingan, 25 septembrie 2016, 09:23

E învăţător în sat, fotograf, ornitolog şi poet. Anul acesta şi-a lansat volumul de versuri „Scrisori pe scobitori”, publicat la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj Napoca.

Ilie Hoza s-a născut la 5 octombrie 1957 în comuna Maieru din judeţul Bistriţa Năsăud, iar de la vârsta de 20 ani este învăţător pe meleagurile natale, în Valea Anieşului şi apoi la Anieş. Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România din 2012 şi Membru de Onoare al Societăţii Ornitologice Române. Îi poartă semnătura articole publicate în ziarul local „Cuibul Visurilor” (http://www.cuibulvisurilor.ro/, publicaţie editată de Complexul Muzeal Bistriţa şi Consiliul Local Maieru), în revista Societăţii Ornitologice Române, „Despre păsări”.

De asemenea, este autorul volumelor „Trăistuţa cu flori de leac” (2009), „5 anotimpuri” (2011) şi al „Ghidului păsărilor (ornitofauna) din Parcul Naţional Munţii Rodnei” (2013).

Volumul „Scrisori pe scobitori” cuprinde 43 de poezii şi este dedicat „Silviei, cu drag o stea…”, aşa cum am descoperit când am deschis paginile cărţii pe care am primit, desigur, şi un autograf. Un autograf unic, original, ca orice autograf care se merită păstrat: literele de o grafie ameţitoare, cu unduiri şi prelungiri ce curg spre marginea dreaptă a paginii, dovedind nevoia autorului de a se exprima, de a-şi revărsa bogata lume interioară spre exterior. Şi inimioare, multe inimioare care… pun punctul pe i. Semnat: Yves Hoza.

Alex Rusu scrie motto-ul volumului, care sună aşa:
Un spiriduş c-un felinar,
un sâmbure la buzunar,
un basm cu flori şi păsărele,
o picătură-n păhărele,
o inimă în vâlva vieţii,
un licăr în bătaia morţii,
o lacrimă şi un toiag,
Aşa te văd, prieten drag.
(Alex Rusu)

Lui Cornel Cotuţiu îi aparţine Cuvântul prevenitor, spre a ne pune în temă cu ceea ce urmează.

… Să vedem apoi ce e cu motto-ul ales de poet: E şi nu e ceea ce înţelegem, de obicei, prin această vocabulă. Ar fi mai degrabă o dedicaţie, ţie cititorul; dublată de o chemare. Le accepţi?! Dă fila!
Încă ceva: cele câteva cuvinte ce vin de pe un palier al măruntului („spiriduş” „sâmbure”, „picătură”, „licăr”) şi, deopotrivă, cele două diminutive („păsărele”, „păhărele”) înconjoară, contrastant, un cuvânt neaşteptat, dar, inexorabil: moartea. E derutant, nu, riscant?!
Din primele pagini se observă o alternanţă a cuvântului frust, bolovănos, cu cel duios, catifelat. Dar te obişnuieşti repede, realizând că e vorba, de fapt, de un răsfăţ prin jocul constrastelor. (Cornel Cotuţiu)

Mă întreb câte doruri, câte clipe de iubire i-au inspirat versurile… Privesc în ochii săi, puţin înceţoşaţi de ora târzie sau, poate, de lacrimi necurse la timpul lor, şi încerc să simt, dincolo de cuvinte, dincolo de carafa de vin de pe masă, ce se ascunde în sufletul din faţa mea.

Ilie Hoza îmi surprinde intenţia şi rosteşte, privindu-mă năstruşnic după paharul de vin:

Ai momente în care nu poţi să iubeşti pe nimeni, dar ai momente în care poţi privi spre un om să-i spui: „Te iubesc.”
Excelent surprinsă într-o afirmaţie scurtă alternarea momentelor de închidere în noi, când ne simţim prea răniţi ca să mai avem curajul de a ne deschide, de a ne exprima, cu momentele de deschidere, când înflorim şi ne arătăm înspre exterior fără teamă, aşa cum suntem cu adevărat, fără bariere, fără ziduri. Atunci când putem spune „te iubesc”. Atunci când ne putem privi chiar pe noi înşine în oglindă, fără judecată, spre a ne spune „te iubesc, omule”. Când putem face asta fără oprelişti, putem privi cu adevărat şi spre alt om, spre a-i spune „te iubesc”. Şi, mai ales, atunci când suntem conştienţi că fiecare om din viaţa noastră este, de fapt, o oglindire a noastră, un alt aspect al nostru.

Cu toţii avem momente în care ne simţim singuri, desprinşi fiind încă de adevărata noastră natură. Dar atât de puţin îi trebuie omului pentru a fi fericit! Iar crucea… ne-o construim deseori prea bine singuri, spre a noastră mântuire, şi spre veşnica hodină, ce poate fi comoditatea anostă unui trai lipsit de elan creator, ori pacea spre care tindem cu toţii – armonia interioară.

Mie mi-ajung de culcuş câteva frunze
O lingură în lemn de adus înspre buze
O carafă de vin până la gură plină
O cruce din pietroi pentru veşnica-mi hodină!

Scriem pe scobitori tăiate din însăşi fiinţa noastră, spre a ne curăţa de resturi care nu ne mai sunt de nici un folos, după ce am mestecat poveştile pe care ni le-am creat.

Iar Ilie Hoza, sau Yves Hoza, cum îi mai place să-şi spună, reuşeşte la Scrisori pe scobitori să dea gust, aromă şi culoare de tomnatece poeme, prinse-n zbor de Inorogi.

Bon soir, Mon Ami!

Monica Oprişe