Dulce-amar în presa românească. Câtă nevoie avem de profesioniști?

Se spune, în glumă, că radioul este o televiziune perfecţionată, care transmite doar sunetul.

Articol editat de Alina Vingan, 25 iulie 2016, 08:05

Serios vorbind, ca om care a lucrat en gros în ambele „tabere”, pot garanta că este infinit mai dificil să descrii în cuvinte ceva ce imaginea TV rezolvă instantaneu.

Mia de cuvinte şi imaginea, deh… Radioul este mai greu, fiindcă îţi cere un profesionalism cert, cu elemente solide de cultură generală, capacitate de improvizaţie, niţel simţ artistic, plus o excelentă cunoaştere a limbii şi, deloc neimportant, rezistenţă la tăvăleală!

In rest, fie că lucrezi în Radio, TV, presa scrisă sau în New Media, reţeta succesului conţine talent şi muncă in proporţia fifty-fifty. Cu regret constat, prea adesea, că bunăvoinţa nu poate suplini lipsa talentului, fiindcă produce „opere jurnalistice” la fel de eclatante ca un concert de pian cântat de roboţi. Corect, dar sec, plat, inodor, incolor.

Nici talentul fără muncă nu e mai breaz. Atâta doar că eşecurile lui miros ceva mai boem.

Personal, de când mă ştiu am ascultat oameni, nu posturi de radio. Cântăreţi, nu compozitori. Actori, nu regizori. Celibidache, nu „celebrul” percuţionist 2, care-şi suflă nasul taman când orchestra a ajuns la o bucată de înaltă virtuozitate interpretativă.

Valul corporatist care a măturat (şi) presa în ultimii ani face să dispară vertiginos taman elementul uman care mă încânta pe mine, care mă făcea să ascult radioul ore întregi şi să mă uit la televizor în fiecare seară. Nu-mi plac sonatele cântate de roboţi. In locul unor oameni talentaţi, inspiraţi şi haioşi, aud râsete false, tonus artificial şi texte pentru uzul repetentului clasei a III-a B. Vedete de carton, texte de nivel submediocru (dar grosiere) şi o muzică destinată exclusiv spălării creierelor. Sorry, am avut alte pretenţii de la audiovizual şi mi le menţin! Unde sunt emisiunile lui Gâdea cu Octavian Paler? Unde e „serata” lui Iosif Sava? Până şi de pastilele lui Everac mi-e dor, deşi erau politizate, fiindcă nu-şi permiteau să coboare sub un anumit nivel intelectual.

Imi amintesc, mereu, o expresie: „le chevalier sans peur et sans reproche„, care descrie instituţia cavalerului medieval. Cu toate hibele lui omeneşti, înzăuatul depunea totuşi un jurământ, cum că va apăra văduva, orfanul şi sărmanul împotriva celor tari şi abuzivi. Apoi, cu timpul, armamentul s-a modernizat, iar cavalerul, iniţial temut pentru armura grea şi lancea lungă, a devenit o victimă uşoară pentru orice terchea înarmat cu o arbaletă sau, mai târziu, cu o archebuză. Cavaleria a dispărut de pe câmpul de luptă, fiind înlocuită de mercenari care nu mai jurau credinţă nimănui, ci ascultau doar de finanţator.

Ceva similar s-a petrecut şi în mass media româneşti. Epoca romantică a anilor ’90 şi 2000 s-a dus ca un abur, personalităţile au fost trase pe linie moartă (ori şi-au găsit refugiu în alte domenii), redacţiile au fost „corporatizate”, adică transformate din cuiburi de creaţie în birouri funcţionăreşti, şeful a devenit mai important decât vedeta iar emisiunile au devenit copii şablonate ale unor „reţete de succes” din import, majoritatea potrivite cu realitatea românească precum nuca şi peretele.

Eu am păstrat un scut şi-o mănuşă de zale. Mă gândesc să arunc mănuşa în obrazul celui mai toxic corporatist media pe care-l voi găsi, apoi să mă aşez pe scut şi să adorm.

In visele mele, cavaleria trăieşte, caii nechează, armele zăngăne, pajii aleargă iar lumea nici n-a auzit de archebuză.

Dan Horea