Ascultă Radio România Cluj Live

O zi din viața unei educatoare

„Doamna Rodica, nu mă mai ştiţi?”

O zi din viața unei educatoare

Articol de dan.mosoiu, 24 iunie 2016, 10:28 / actualizat: 27 octombrie 2017, 19:01

Ştiţi, mi-aş dori să vorbim în sală, de faţă cu copiii, să se audă şi ei în fundal, pentru autenticitatea reportajului…

Mă îndoiesc că vom putea vorbi, am grupa mică, nu ne vor lăsa nici să respirăm! Dar, haideţi, dacă doriţi, o să găsim undeva un birou liber.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Doamna Rodica Vălean este de 38 de ani educatoare. Aproape patru decenii le-a petrecut la aceeaşi grădiniţă: Dumbrava Minunată, din cartierul Mănăştur.

E foarte greu să număr generaţiile de copii care mi-au trecut prin mână. Dar dacă ar fi să fac o retrospectivă… Sunt în Învăţământ din 1979 şi întotdeauna am dus generaţii de 3-4 ani. Deci, dacă împărţim matematic, ar fi vreo 16 generaţii. Copiii din prima serie au la rândul lor copii care merg deja la şcoală.

Cea mai mare mulţumire a mea este atunci când pe stradă mă întâlnesc cu părinţi care mă ştiu de pe vremea când eram o domnişoară de 18 ani cu părul până la mijlocul spatelui. Doamna Rodica, nu v-aţi schimbat! Drăguţi! Pe copii nu-i mai recunosc, au crescut, s-au schimbat, dar pe părinţii lor îi ţin minte, în cazul lor nu e atât de mare transformarea. M-au oprit nişte adolescenţi pe stradă… Doamna Rodica, nu ne recunoaşteţi? Pe Răducu Grumăzescu, de exemplu, nu l-am recunoscut, astăzi este student, frăţiorul lui este în grupa mare. Doamna Rodica, nu mă mai ştiţi? Când m-am uitat mai atent la ochii lui, atunci mi-am amintit cine e, după ochii lui frumoşi, albaştri.

M-am născut în comuna Ceanu Mare, cu mulţi ani… În 1960. Primele mele amintiri sunt chiar de la grădiniţă. Fiind o comună mare, aveam grădiniţă în sat. Tovarăşa educatoare era, de fapt, bibliotecara şcolii. Noi ne adunam acolo, într-o sală, un fel de anexă a bibliotecii. Ce mi-a rămas mie întipărit în minte sunt cuburile – nu prea aveam noi jucării -, erau nişte amărâte de cuburi din lemn cărora nu li se mai distingea culoarea, atât de folosite au fost. În schimb, tovarăşa educatoare ne dădea cărticele pentru copii, ce era la vremea respectivă. Până la grădiniţă făceam trei kilometri pe jos. Acuma, când mă duc acasă, am un sentiment, aşa… Noi era trei, ba chiar patru clase paralele. Acum abia mai sunt copii pentru o clasă. 

„Trebuia să întindem cuvertura, ca la armată, să arunci moneda şi să sară în sus”

În gimnaziu am avut mare noroc cu profesorul de limba română, căruia îi voi purta veşnic recunoştinţă. Dânsului îi datorez faptul că am învăţat să scriu. Şi să vorbesc, doar că aici, din cauza timidităţii, întâmpin probleme. Să scriu îmi este mult mai uşor. Domnul profesor de limba română, Jişa Nicolae, care trăieşte, este pensionar, locuieşte în Cluj, a fost pentru mine un model. Sigur, era „sperietoarea” şcolii, pentru că în clasa a V-a, îmi amintesc, a lăsat 17 copii corigenţi pe vară. Era foarte exigent, dar ne-a prins bine. Ne spunea: cândva îmi veţi mulţumi! Atunci n-am înţeles. Dar la admiterea în liceu, venind noi de acolo, de la ţară, timizi, piperniciţi, toate primele locuri le-am ocupat noi, cei de la ţară. Am locuit la internat, în camere cu 8 paturi. Era un regim destul de sever. Din cămin nu se lipsea fără bilet de voie, semnat de dirigintă şi directorul şcolii. Fetele din Cluj îşi dădeau întâlnire după ore la o prăjitură, la un film. Noi nu puteam, trebuia să mergem la meditaţii. Aveam o şefă de dormitor, din anii mai mari. Ea ne spunea ce avem şi ce nu avem voie să facem. Pe paturi aveam nişte cuverturi din olandină roz. Şi trebuia să întindem cuvertura, ca la armată, să arunci moneda şi să sară în sus. Într-o duminică dimineaţa, înainte de a merge la meditaţii, domnişoara Margareta, şefa de dormitor, care acum este învăţătoare la Şcoala „Ion Creangă”, ne-a spus: fetelor, astăzi nu mai punem cuverturile, că e duminică şi nu mai vine nimeni în control! Numai că tocmai atunci a venit controlul, cu domnul director Aurel Bulzan în frunte! Numai dormitorul nostru n-a avut cuverturile. Luni, toată lumea, cu diriginta în frunte, am fost poftiţi la direcţiune. Şi ne-au „consemnat”. Asta înseamnă că o perioadă de nu ştiu câte săptămâni nu mai primeam bilet de voie, nici pentru a ieşi în oraş, nici pentru a merge acasă. După doi ani am dat examen de treaptă, examen serios. Din patru clase am rămas doar două, una de educatoare şi una de învăţătoare. Nota, media îmi permiteau să trec la învăţători foarte simplu, dar mie mi-a plăcut să fiu educatoare, mi-au plăcut mai mult copiii mai mici, asta încă de când făceam practică pedagogică. Noi n-am avut dublă specializare. Acum pe diplomele absolvenţilor scrie învăţător-educatoar, dar, din păcate, nu ştiu nici de unele. Ne vin în practică viitori dascăli foarte puţin pregătiţi…

Am fost prima generaţie care, la sfârşitul liceului, am primit repartiţie ministerială, pe baza notelor care ne departajau, şi nu a buletinului de oraş. Înainte nu primea post în oraş decât cel care avea buletin de Cluj. Aşa am rămas aici toate cele care aveam notă peste 9. Şi nici una nu era clujeancă! Iar sindicatul, care pe vremea aceea era o forţă, o forţă ştim noi ţinând de cine, ne-a repartizat fiecăreia câte o garsonieră. Am stat acolo doi ani, pe Albac, unde e acum Poliţia Rutieră, cu încă şase colege, a fost raiul pe pământ. Bine, condiţiile erau deplorabile. O cameră amărâtă, cu baia la capătul holului. Dar nouă ne-a plăcut. Abia împlinisem 18 ani…

„Unde-i tovarăşa? Eu eram jos, pe covor, printre copii, nu mă vedeam de ei!”

În 1979, când am terminat liceul, am primit repartiţie la această unitate. La 1 septembrie voi avea 38 de ani de când lucrez aici.

Când am venit aici, erau câte 50 şi ceva de copii într-o grupă. De multe ori când venea cineva să mă caute, întreba: unde-i tovarăşa? Eu eram jos, pe covor, printre copii, nu mă vedeam de ei! Acesta a fost cel mai mare şoc: ce-o să ne facem cu atâţia copii, cum o să ne descurcăm? Noroc, însă, că aveam o pregătire serioasă. Şi aşa m-am îndrăgostit de meseria asta. Sigur, pe vremea aceea meseria asta era şi o sursă sigură de venit. Astăzi, tinerele vin, îşi termină studiile, stau un pic şi pleacă, nu prea rămân în sistem, pentru că salariile sunt mici. Noi tot timpul am trăit cu speranţa asta: va fi mai bine, se va pune bază şi pe învăţământ, va veni şi rândul învăţământului, vom avea salarii mai bune. Uite aşa ne-am amăgit, an după an… Dar chiar şi aşa, dacă ar fi să o iau de la capăt, tot educatoare aş vrea să fiu. Nu cred că mi-ar plăcea să fac altceva.

Vreţi să vorbim de metodele noi? Aşa-zise noi… Întreg învăţământul a fost bulversat de aceste metode noi pe care le-am luat şi le-am aplicat de-a valma, fără să discernem un pic, fără să le analizăm. S-au luat din step by step metode care poate nu ni se potrivesc. Nu mai există activităţile standard pe care noi le făceam. O activitate de matematică, de exemplu, care dura de la 5 minute la grupa mică, la 30-35 de minute la grupa mare-pregătitoare. Acum, activităţile trebuie să aibă conţinuturi integrate. Deci, fac matematică împreună cu muzică. Copiii trebuie să şi cânte în timp ce învaţă, ca să nu fie activitatea monotonă. Câteodată merge, alteori, nu. Noi, cele cu experienţă, facem câteodată orele aşa cum le-am învăţat. Bine, nu este interzis să aplicăm metodele vechi. Numai că aşa este recomandat, să ne adaptăm la programa nouă. La grupele mari, în fiecare zi avem o activitate integrată, asta însemnând să amesteci elemente din mai multe domenii: limbă cu educaţie plastică, sau matematică cu muzică, cu desen, cu limbaj… Noul curriculum, aşa se numeşte, a intrat în vigoare în 2006. Copiii pleacă la şcoală şi acolo lucrează tot în mod tradiţional, să zic aşa. Eu ţin legătura cu învăţătoarele care îmi spun că degeaba facem noi amalgamul ăsta, pentru că ele, la şcoală,  fac tot activităţile clasice, cum s-a făcut dintotdeauna.

„Trebuie să-ţi fie dragi copiii, dar dragi, aşa, foarte dragi!”

În atâţia ani, aţi venit vreodată la grădiniţă cu inima strânsă?

Cu siguranţă! Fiind un număr aşa mare de copii, se mai întâmpla câte un incident. Chit că eu nu lipseam şi nu lipsesc niciodată dintre copii. Dar se poate întâmpla, sunt copii mai violenţi. Cei mici, în primele lor zile la grădiniţă, ba chiar luni, au tendinţa să rezolve orice conflict prin violenţă: trag, împing, muşcă… Şi atunci întotdeauna mă gândeam: oare cum să procedez cu ei? Cu copiii trebuie să faci ceva, trebuie să le dai tot timpul o preocupare, pentru că altfel iese haos. Şi gândiţi-vă că vin în grădiniţă copii care n-au împlinit 3 ani, vin cu scutece… Pentru ei desprinderea de familie este dureroasă. Mulţi părinţi se întreabă: oare de ce plâng, oare de ce nu vor să vină la grădiniţă? Dar este foarte normal. Ei au nevoie de afecţiune, sunt obişnuiţi cu părinţii acasă. Ar trebui să-i ţin pe fiecare în braţe, pentru că toţi sunt copiii mei… Nu pot să fiu chiar mama lor, dar mă străduiesc.

Ce calităţi trebuie să aibă o bună educatoare?

Înainte de toate, trebuie să-ţi fie dragi copiii, dar dragi, aşa, foarte dragi! Apoi multă, multă răbdare, înţelegere, bunătate, să poţi să ierţi… Câteodată, un copil face o răutate pe care sigur că el nu o percepe aşa, îşi rezolvă problema aşa cum crede el. Ei, în momentul acela trebuie să închizi ochii şi să spui: nu, eu trebuie să fiu calmă şi să-i explic copilului ce-a greşit. De multe ori trebuie să fim ca ei. Adică, aproape întotdeauna. Ştiţi, să dăm în mintea copiilor, cum se spune, e foarte important. Trebuie să cobori la mintea lor, să te gândeşti cum ai reacţiona dacă ai fi în locul lor. Dacă stai pe scaun, la catedră, i-ai pierdut. Că sunt gălăgioşi, asta e cea mai mică problemă. Sigur, este un stres teribil şi o mare uzură, de aceea avem program de 5 ore. Practic, copiii îşi petrec viaţa aici în grădiniţă, părinţii sunt foarte ocupaţi, mulţi au câte două slujbe, vin pe la 5, 5 şi jumătate, după copii, nu mai au timp pentru ei. Asta e cea mai mare problemă.

„Dacă ar fi să o iau de la capăt, tot educatoare mi-aş dori să fiu”

O zi din viaţa unei educatoare…

Cu trezitul ştiţi cum e, o dată cu înaintarea în vârstă nu mai e o problemă. În fiecare dimineaţă mă trezesc la 6 – 6,30. Îmi fac mai întâi o cafeluţă, că fără aia nu se poate. La 7 şi un sfert plec de acasă, locuiesc în cartier şi mă bucur că pot să vin pe jos până la serviciu. La 7 şi jumătate sunt la grădiniţă. După 8 se serveşte masa, micul dejun, apoi mergem la baie, după care intrăm în sală, facem prezenţa, anunţăm subiectul zilei, facem câteva mişcări de înviorare şi apoi până la 9,30 avem activităţi libere, de joacă, dar dirijate. La 9,30 se adună jucăriile şi ne începem activităţile. Pe la 12 fără un sfert se fac pătuţurile şi atunci trebuie să le ocupăm timpul cumva: le spunem o poveste, ascultăm un cântec, repetăm… Cam pe la 13,30 adorm toţi copiii. Se trezesc pe la 15,30, după care, până vin părinţii, avem program de joacă. Când sunt de dimineaţă, nu plec niciodată înainte de ora 13. Dacă sunt de după-amiază, plec pe la 17. După aceea fac, în general, cam ce face o femeie, o femeie obişnuită din Cluj. Pe drum mai fac cumpărături, acasă pregătesc ceva de mâncare… De multe ori îmi duc de lucru acasă, de exemplu şi astăzi o să pregătesc acasă ceva pentru luni, pentru activitatea de pictură, un colaj, eu o să fac cerul şi pământul, iar copiii o să picteze flori în iarbă. La grădiniţă reuşesc să fac doar partea scriptică, pentru că avem o grămadă de documente de completat, iar acasă, la birou, lucrez pentru copii, îmi face plăcere. Dacă nu fac mâncare şi nu am teme pentru a doua zi, îmi place să fac lucru de mână. Am tot felul de reviste din care mă inspir. Fac flori, iarna am făcut globuri, fulgi… Tot ce găsesc nou îmi place să încerc. De exemplu, am decorat un brăduţ întreg cu globuri croşetate de mine. Iar la 8 martie am croşetat pentru fiecare mămică câte un trandafir. Televizorul merge la noi în casă, dar câteodată nici nu-l aud. După 10,30-11 reuşesc să adorm.

Nu, n-am obosit. Dar atunci când voi avea vârsta de pensionare, mă voi retrage. Nu vreau să încurc pe nimeni. Am alternative şi, în mod sigur, nu voi sta acasă, pentru că sunt o persoană activă, îmi place să muncesc. Sper să fiu sănătoasă. Am o laringită care mă deranjează, probabil că e o boală profesională.

Şi n-o să vă fie dor de copii?

Ei, cum să nu?! Sigur voi mai veni să-i văd!

Mai este până acolo! Cât de importantă este grădiniţa în formarea unui copil?

Foarte importantă. Am copii mari cu care mă întâlnesc şi care îmi spun: am învăţat cutare lucru la grădiniţă şi îl fac şi acum aşa! Copiilor care frecventează grădiniţa li se întipăresc anumite deprinderi. Limbajul se cizelează… Sunt lucruri care pot să le rămână de mici. Dar, bineînţeles, aceste lucruri sau deprinderi trebuie să fie întărite acasă. Fără ajutorul familiei nu se poate.

Aveţi momente în care, acolo, în sală, în gălăgia aceea de multe ori insuportabilă, priviţi pe geam şi vă întrebaţi: oare cine m-a pus să mă fac educatoare?

Nu, niciodată nu m-am gândit la asta. Câteodată, ca să fiu sinceră, mă gândesc ce frumos ar fi să fiu undeva la plimbare… Dar astea cred că sunt rătăciri de moment. Niciodată nu mi-a părut rău că m-am făcut educatoare. V-am spus: dacă ar fi să o iau de la capăt, tot educatoare mi-aş dori să fiu. Nu cred că aş putea să fac – cât de bine am făcut, acuma eu ştiu? – altă meserie…

Vorbesc de o oră? Nu pot să cred! Eu, care am oroare să vorbesc! Şi la vârsta asta am emoţii. Dar acum chiar nu ştiu cum a trecut timpul…

Doamna educatoare, vreau să vă fotografiez printre copii!

Sigur, haideţi!

Nici nu intrăm bine în sală, când copiii se reped cu toţii spre uşă. Doamna Rodica, doamna Rodica! O îmbrăţişează, îi sar realmente în braţe.

V-am zis că aici n-am fi avut nici o şansă să vorbim…

 

 

Dan Moşoiu

O zi din viața unui medic veterinar
O zi din viață miercuri, 23 martie 2016, 14:33

O zi din viața unui medic veterinar

Sunt din satul Mărceşti, comuna Râşca, judeţul Cluj, o zonă de deal. Aveam acasă animale frumoase şi pentru că îmi plăceau foarte mult, am...

O zi din viața unui medic veterinar
O zi din viaţa unui depanator radio-tv
O zi din viață marți, 15 martie 2016, 14:55

O zi din viaţa unui depanator radio-tv

Pe domnul Iacob Meseşan l-am găsit în unul din atelierele Electroservice situat în zona Gării. Tocmai terminase de reparat un mic televizor cu...

O zi din viaţa unui depanator radio-tv
O zi din viața unui artist floral
O zi din viață duminică, 6 martie 2016, 14:37

O zi din viața unui artist floral

Cu proprietara florăriei am căzut de acord să ne întâlnim la ora 11. Mi se întâmplă să fiu uneori şi punctual, aşa că la 11 fix am...

O zi din viața unui artist floral
O zi din viața unui clujean în America
O zi din viață duminică, 28 februarie 2016, 12:53

O zi din viața unui clujean în America

Horaţiu Moldovan trăieşte de 17 ani la New York. Este inginer mecanic, a absolvit Politehnica clujeană, dar în America lucrează în domeniul...

O zi din viața unui clujean în America
O zi din viață duminică, 21 februarie 2016, 06:00

O zi din viața unui geamgiu

Nu, nu aveam nimic de înrămat. N-aveam nici un geam de înlocuit – greu să spargi termopanele. Nu-mi trebuia nici vreo oglindă. Am destule...

O zi din viața unui geamgiu
O zi din viață duminică, 14 februarie 2016, 14:48

O zi din viața unei cofetărese

La doi paşi de Casa Radio, pe strada Donath, ne-a zâmbit zilele trecute o vitrină apetisantă cu prăjituri. Am intrat în cofetărie, am comandat...

O zi din viața unei cofetărese
O zi din viață duminică, 7 februarie 2016, 11:06

O zi din viaţa unui croitor

Fac ordine în dulapul de haine. Pantalonii ăştia oare de când nu i-am mai purtat? Să tot fie câţiva ani buni. Am şi uitat de ei. Nu cred că...

O zi din viaţa unui croitor
O zi din viață duminică, 31 ianuarie 2016, 06:00

O zi din viaţa unei taximetriste

Un taxi! De fapt, de un elicopter aş avea nevoie. Trebuie să ajung urgent la Radio şi eu sunt în celălalt capăt al oraşului. Am şedinţă....

O zi din viaţa unei taximetriste