La Vidolm, 50 de suflete şi o inimă mare de tot [VIDEO]

Ştergătoarele se plimbă, din când în când, leneşe pe parbrizul maşinii. Picură pe Valea Arieşului. Dacă plouă, am venit degeaba. N-o să găsim pe nimeni pe uliţele satului. Intrăm în judeţul Alba şi imediat ne întâmpină clasica tăbliţă cu numele satului, urmată apoi de o alta, mult mai mare, care ne urează „bun venit!”. Vidolm, comuna Ocoliş. Lăsăm în urmă vilele, cabanele construite pe malul drept al Arieşului, trecem podul metalic şi o luăm la stânga, pe uliţa pietruită. Continuă să picure mărunt. Satul pare pustiu, nici ţipenie de om. Să ne întoarcem? Să mergem la Ocoliş? Ajungem în ceea ce s-ar putea numi centrul satului. Nu se aud decât susurul pârâului care coboară din Munţii Trascăului, taie localitatea în două şi se varsă în Arieş, lătratul îndepărtat al unui câine şi ciripitul păsărelelor.

Articol editat de dan.mosoiu, 14 aprilie 2016, 11:01 / actualizat: 17 ianuarie 2018, 15:48

Bem o cană cu apă de la Izvorul Dacilor, denumit aşa de cel care l-a construit, după cum aveam să aflăm mai târziu, fiu devotat al satului, şi ne odihnim privirile pe casele şi zidurile din jur, construite din piatră, de către acelaşi fiu al satului, Grigore Hârlea, autointitulat “ultimul dac”.

Grigore Hârlea

Din apropiere răzbat în ecou loviturile unui topor folosit cu muchea la baterea unor pari. Ne ghidăm după ele şi aşa îl cunoaştem pe domnul Ion Cozma.

Bat nişte pari, şi-l îndreptăm, şi mai bat două leţe pe el, să fie cât de cât. Aici toată lumea îi pensionară, sunt 3-4 care nu-s, în rest toată lumea-i „vrâstnică”. Cred că suntem 50-52 de suflete. Înainte, când eram eu pe clasa a şasea, nu uit cât trăiesc, era un părinte, unu’ Voica, de la Lunca de Arieş, venea la noi la tri săptămâni, şi când umbla cu Crucea m-o pus pă mine să notez câţi s-o născut, câţi o decedat, câţi sunt în fiecare familie. Şi el mi-o zâs să calculez câţi oameni sunt în sat: 325 am fost. Şi uite că am ajuns la 50-52… Ăştia care-o plecat din sat mai vin, când tăiem porcu’ şi când facem ţuica! Io am lucrat la Turda, în Gară, 34 de ani, noroc că am un pic de pensie. La noi, păntru porumb, numa’ în două locuri să mai ară. Acolo sus şi l-o îngrădit un om şi tot repară la gard în continuu, păntru mistreţi. Înainte, când eram io copil, numa-ntr-un loc, la Ordaş, ştiam că sunt porci sălbatici. D-api-acuma, ei îs gazde! Tăite sălbăticiunile-s pă noi! Pă vremuri aram câte 60-70 de clăi, dacă ştiţi ce-s alea… Puneam grâu, cucuruz, ovăz, nu cumpăram niciodată nimic! Aram până acolo sus. Ai de mine, aveam acolo şură, acolo stam, cu săptămâna, până gătam lucru’.

Vine seara repede la Vidolm?

Nu vine mai repede ca la Cluj! Sara intru în casă, mă mai uit la un film, la un meci. Politica nu-mi place, pentru că tăţi îs mincinoşi, nici unu’ nu-i mai bun ca altu’. Pentru că nimeni n-o vrut să facă păntru ţară ceva, numa’ păntru interesele lor. O fost la Turda atâtea întreprinderi, praf le-o făcut. La Câmpia, combinatul ăla de sârmă, praf l-o făcut. În atâtea părţi… Orice investitor străin care-o vinit aici o vinit numa’ după interesu’ lui, da’ nu ca să lucreze. O lucrat un an, doi şi după aia l-o închis. Da’ nu să poate în halu’ ăsta! Şi-acuma, pământurile bune le-o vândut la străini. Da’ ce crezi că ăla când îşi ia recolta o dă la ţară? O duc acolo la ei.

În sat nu există nici un magazin, nici un ABC, nici măcar un biet chioşc alimentar.

Vine unu’ duminica, cu motoru’, şi ne-aduce una, alta. Şi pâine ne-aduce de două ori pă săptămână o maşină de la Ocna Mureş.

Privim minunăţiile din jur, dealurile întinse şi împădurite, munţii din zare.

Aicea-i pă Deal, acolo pă sus pă la Prislop, la Pleaşă, încolo la Zăpod, Vârfu’ Stânii. Sub Mustrele, în partea asta, Râtu’ Budii, Valea Fânaţelor, Poiana Danciului, Fânu’ Muntelui…

Vizităm biserica din sat, care datează din secolul al 18-lea. Lăcaşul se afă în plin proces de renovare. A fost acoperită cu tablă, s-a vopsit turnul şi urmează înlocuire a ferestrelor a căror ramă va fi tot din lemn. De altfel, în ciuda tencuielii, Biserica este construită din celebra zadă care se găseşte în rezervaţia naturală Colţul Roşu, cum este ea denumită, aşezată pe un versant al Munţilor Trascăului. Zada are o vârstă medie de 100 ani, înălţimea copacilor fiind de 25 de metri. Aproape toate casele din Vidolm sunt construite din zada adusă din munţi.

În spatele Bisericii, un pic mai încolo, cunoaştem familia Maria şi Simion Ţerfea.

Ia, duceam nişte lemne să fac foc. Am încălzât pă aragaz, da’ pare că mi-i frig.

Ţineţi animale?

Ţânem, că fără animale n-avem cu ce trăi, că pensia-i mică. Numa’ soţu are pensie, că el o lucrat.

Avem oi, bivoli şi porci, intervine bărbatul. Ţânem, aşa, păntru noi. De nutreţ n-ar hi problemă, da-i problemă de coasă, că şi io-s de 75 de ani, şi-api să dai cu coasa… Să vorovim numa’ drept, nu-i prea rău, da’ nici bine tare nu-i, că suntem bătrâni şi aşe ne-o lăsat Dumnezo să îmbătrânim. Pământ ave, d-api din ăsta pământ… Îi rău, că-i numa’ piatră. Nişte cartofi mai punem şi nişte zarzavaturi. Că nu mai putem să mai punem, că tăt pradă mistreţii, vin până-n sat… I-acole dinsus de gard, o săpat de te poţi ascunde unde-o făcut groapă. Şi avem o trumă de oi, o vinit de la Colţăşti, că am şi io nişte oi acolo… Nu ne putem apăra de lupi. Şi ieri noapte o scăpat acolo de-o luat doi miei. No, ş-am avut patru câini şi am fost tri oamini acolo. Nu ne putem apăra de ei.

Ce era pe vremuri în sat?

Când ieşeai duminica era plin p-aicea prin sat. Erau jocuri, era fotbal, jucam acolo ni, lângă Arieş…

Muierile torceau, să strângeau mai multe laolaltă şi torceau până cătă 11-12 noaptea.

Cum de l-aţi luat tumna pă domnu’?

Aşe s-o potrivit!

Aşe o fost, că doară când îs tineri, vezi cum îs oamenii, zice soţul.

Unde aţi făcut nunta?

Aici, în curte, la cort. Am avut ceteraşi de la Cacova Ierii, dacă aţi auzât de Cacova Ierii. Atuncea era frumos, d-api acuma… Şi-acuma-i frumos, dacă ai ce-ţi trebe. Da’ nu mai este, dintr-o zî în alta suntem tăt mai sclabi şi tăt mai bătrâni. Pâne ne ţâne Dumnezo alduitu’ îi bine, că dacă suntem sănătoşi tăite trec…

Coborâm pe uliţă şi ne atrage atenţia o casă veche de tot. Strigăm de câteva ori, până când tanti Veronica iese cu greu pe uşă afară. În septembrie va împlini 86 de ani. Ne pofteşte în târnaţ.

Sărut mâna! Ce faceţi?

Ce să fac? Năcăjită, sângură, copiii-s plecaţi… Acuma am vrut să fac focu’, să-mi fac ceva de mâncare. Casa-i din 1892, din lemn de zeadă. Străbunicu’ sau Dumnezo ştie cine-o făcut-o. Aici o trăit bunicu’, părinţii mei şi noi, a treia generaţie. Pă jos îi pământ şi linoleu, puteţi să vedeţi. Am fost plecată o vreme din sat, 19 ani am stat la Hunedoara. Că am fost copii săraci, nouă fraţi am fost, tata o fost plecat pe front, mama cu nouă copii, năcaz, greu, foamete… La Hunedoara am lucrat în mină de la 19 ani, în mină la Ghelari. Am lucrat acolo cum lucrau tăţi bărbaţii. Am o pensie de 480 de lei, dacă vreţi vă arăt cuponu’. Greu mă descurc, foarte greu. Dacă n-ar fi copiii…

Ce faceţi de dimineaţa până seara?

Ce să fac? Mă mai uit la televizor, mai citesc o carte… Şi ştii ce fac? Fac ciorapi, croşetez ciorapi, şi-api le dau la copii, la cine-i trebe… Cu asta-mi trece vremea.

Ce citiţi?

Apăi orice carte. Citesc şi-n Biblie, mai am o carte cu Eminescu…

Ştiţi o poezie de Eminescu?

No, ştiu! (râde) V-o pot spune pe aia cu Luceafăru’, da’ nu tătă.

Tanti Veronica ne recită impecabil primele două strofe din Luceafărul, după care exclamă:

No, atât! Da’ vă mai pot spune una pe care o ştiu de când eram aici la şcoală!

Tanti Veronica Mihalache. Povestea ei impresionantă o veţi afla în rubrica noastră de duminică. Mergem şi pe cealaltă parte a aşezării, sus, pe “dâlmă”, unde un tânăr născut în sat vrea să renoveze o casă bătrânească şi să o transforme într-o mică pensiune agro-turistică. Alături, o altă casă din lemn, în târnaţul căreia, tanti Florentina şi-a întins hainele la uscat. Tanti Florentina, însă, locuieşte într-o casă învecinată, ceva mai nouă.

Sărut mâna! V-am tot strigat! Unde eraţi?

D’aci eram, p-o canapea, c-am spălat hainele ăstea ce-s aicea ni tăt pân ploaie şi-aşa mi-o fost de frig că m-am trântit pă canapea. Da’ repide săr c-am auzât căţăii!

Vă anunţă dacă vine cineva. La dumneavoastră cine poate veni?

La mine numa’ ficiorii când vin. Sâmbătă-i aştept.

Ce le pregătiţi bun?

O găină, vo două ouă, o ţâră de jinars… Că vin Paştile, nu? Am trişpe găinuţe. Casa asta di lemn îi a unui nepot de-a socrului. Da-i plecat şi el la Teiuş. Da’ aici ce să facem, omule? Ce să facem aici, că n-avem ce! No, io am o pensie de 340 de lei. Ştii cu ce-am avut noroc? Că ne-o mai dat milionu’ ăla, ştii?, la care-am avut aşe de puţână. Copiii mei tăt zâc: lasă, mamă, că te ducem la oraş! Nu, nu mă duc şi gata. Io acolo să stau la bloc cre’ c-aş şi muri în două săptămâni. Să nu am nici o mişcare, numa’ tătă zâua să stau aşa… Doamne fereşte-mă!

Vă mai întâlniţi cu vecinii?

Cu nime! Vorbim la telefon. Uită, ni! Acole la casa aia, ni. Am fost duminică la Biserică şi îl vedeam că-i bolnăvicios, şi el sângur, şi-a lui băieţi la oraş… Hai să mă bag pă la el, că dacă mă ridic în vârfu’ dâlmii, nu mă mai cobor. Atâta era de bolnav! Tuloi Doamne! Da’, zâce, să nu mă spui la copii. Eram veri din fraţi. Nuuu te spui! Num-am vinit acasă ş-am sunat copiii, imediat o vinit după el şi la câteva săptămâni o murit. Da’ dacă nu mă băgam pă la el, putea să moară atunci şi nu ştia nime. La asta casă, o tăt sunat copilu’ şi n-o răspuns mamă-sa, n-o răspuns… O sunat la ceva neam şi zâce: du-te vezi ce-i, că mama nu răspunde. Când s-o dus, asta picase în comă diabet, şepte zâle aşe o stat. No! Atâta că el dac-o sunat, ea n-o răspuns, aia veste i-o dat, restu’… Nu mere nime de la o casă la alta, că n-are cine. Ferească-ne Dumnezo sfântu’, el ne grijeşte. No, io mă descurc. Că ştiţi cum? N-am fost aşa pretenţioasă, păntru c-am fost un copil orfan. Tata o murit în război, în ’44. Io nici nu l-am cunoscut. De multe ori ne sculam dimineaţa şi ştii din ce mâncam mămăliga? Din orz! No, întindeam acolo în oală şi mâncam mămăligă de orz. Şi un ban nu ne-o dat atuncea. Că stau acuma şi mă uit la televizor cum le dă şi dincolo, şi dincoace… Nouă di ce nu ne-o dat atunci, c-am rămas copii orfani?

Coborâm pe uliţa înnămolită şi aproape de capătul satului o clădire, toată din piatră, cu acoperiş din stuf, ne fură privirile. Călin Hârlea este un foarte tânăr investitor, bunicii şi tatăl lui s-au născut în Vidolm. Iar el vrea să ridice aici o pensiune turistică numai din piatră, lemn şi stuf. Un proiect extrem de ambiţios şi costisitor. Intrăm în şantierul din curte.

Aici o să fie cuptorul care încălzeşte apa pentru jacuzzi, un jacuzzi cu spume, cu valuri, cu lumini, iar aici o să fie o saună pe aburi. Acolo o să fie o cascadă şi fotoliile din piatră.

Piatra am adus-o eu singur din Arieş, cu jeep-ul, cu remorca. De altfel, tot ce vedeţi aici e făcut de mâna mea, piatră peste piatră. N-am găsit forţă de muncă. De trei ani lucrez aici şi aş vrea ca într-un an să termin. Aici o să fie un restaurant, sus o să fie dormitoare, o terasă, iar în spate am turnat deja fundaţia pentru zece cabane, cu etaj fiecare. Totul din piatră, lemn şi stuf.

Îi urăm succes tânărului investitor care îşi doreşte din tot sufletul să anime viaţa satului şi îi promitem că îl vom vizita negreşit la anul. Dacă nu pentru un jacuzzi sau o saună, măcar pentru o cafea în restaurantul din piatră şi lemn.

Pe singura uliţă pe care n-am bătut-o până atunci, îl zărim afară, în curte, sub foişor, pe domnul Cornel Man, ajuns la venerabila vârstă de 83 de ani.

Sunt singur, nevasta mi-i bolnavă, are 82 de ani, azi dimineaţă o dus-o un prieten cu maşina la Urgenţă în Turda şi-o internat-o. Şi io-s singur aicea. Am mâncat un pic de ciorbă, am telefonu’ aicea, aştept de la unu’, de la altu’, cine mă sună. Stau în foişor şi mă uit pă dealuri şi p-acolo… Ce să văd? Releu’!

Pe lângă necazul cu soţia, domnul Man este supărat că dosarul pentru primirea unei indemnizaţii de refugiat i-a fost respins. Îşi aduce aminte câteva întâmplări triste de pe vremea războiului, dar şi una cu tâlc.

La nevastă-mea i-o luat vaca, o vinit soldaţii maghiari şi-acolo la tabla de judeţ o trecut vacile Arieşu’ şi le-o dus. Şi soacra mea o luat copilu’ în braţe şi s-o dus pân-acolo la căpitan. Şi-o zâs: dom’ căpitan, să-mi daţi vaca că n-are… O zâs căpitanu’ că di ce plânge copilu’? Că i-i foame. Şi zâs cătă ea: ia, dă-i lapte, dă-i ţâţă, să văd dacă-i copilu’ dumitale! Şi i-o dat. Şi după aia o zâs: no, dacă-i a dumitale, ia-ţi vaca şi du-te!

Mai aflăm că în sat s-a întors „finlandezul”. Îl căutăm şi la casa părintească, şi la noua vilă pe care şi-o construieşte, dar nu-l găsim decât la plecare, când eram gata să renunţăm. Mergea spre uliţa neasfaltată a satului cu o scară în spate. Domnul Ioan Crişan a stat 22 de ani în Finlanda, dar s-a întors acum în satul în care s-a născut.

Vedeţi, rădăcinile! Astea nu te lasă. Oriunde-ai fi, nu-i ca acasă. E frumos şi-acolo, câştigi bine, dar… Pentru mine şi clima a fost un motiv să mă întorc. Al doilea motiv: nu-s obişnuit să stau. M-am pensionat şi-am zis: băi, stai aicea toată ziua, nu faci nimic? Nu e bine. Eu sunt om de acţiune, vreau să lucrez, să fac… Am aici casa părintească, acolo mi-am construit o cabană, am modificat-o un pic. În celălalt capăt îmi construiesc o vilă, trebuie s-o termin, s-o aranjez. Am făcut două bazine de păstrăvi, vreau să le populez…

Ce vă place cel mai mult în Vidolm?

Aerul, aerul cred. Şi copilăria…

Aerul curat şi amintirile de neşters ale copilăriei. Domnul Ioan Crişan şi-a pus, din nou, scara în spate şi a plecat sprinten spre casa părintească, la pas vioi. L-am privit depărtându-se și am uitat să-i fac o fotografie.

Cu aerul tare în piept, în minte cu liniştea şi farmecul oamenilor din sat, cu imaginea peisajelor încântătoare, cu regretul că această zonă nu este încă exploatată turistic, cu excepţia zilelor în care cei care şi-au construit cabane vin în sat, trecem podul peste Arieş, părăsim cu o strângere de inimă Vidolmul, îndreptându-ne spre cazanul şi forfota din Cluj. Vidolm, un sat cu 50 de suflete, dar cu o inimă mare, mare de tot şi încă vie, încât îi poţi auzi bătăile în liniştea aceea deplină care se pogoară zi de zi, noapte de noapte peste sat.

Dan Moșoiu

Video: ing. Călin Fărcaș