Ascultă Radio România Cluj Live

Topa Mică, satul cu suflet mare

„La marginea drumului trăieşte izvorul/Îndrăgostit de stele./Noaptea îl poţi auzi/Din prund/Suspinând după ele.”

Topa Mică, satul cu suflet mare

Articol de dan.mosoiu, 9 martie 2016, 15:38 / actualizat: 17 ianuarie 2018, 16:00

Ioan Alexandru

 

Nu-ţi trebuie mult să treci cu maşina prin Topa Mică. În capătul satului, spre judeţul Sălaj, virezi puternic la stânga şi urci. În vârful Dealului Topii era cândva un restaurant. Acum, clădirea e în paragină. Pe partea opusă, în vale, îţi ia ochii o clădire cu acoperişul verde. Nu se ştie ce-a vrut să facă proprietarul cu ea, în mod sigur o casă, numai că de ani buni a uitat sau n-a mai apucat sau n-a mai avut chef să-i pună ferestre şi uşi. Din punctul cel mai înalt al Topii, intrăm pe un drum de ţară, pietruit. Imediat în dreapta, o mulţime de stupi şi inscripţia unei ferme apicole. Ne uităm prin curte: nimeni. Sunăm la unul din numerele de telefon afişate pe reclamă. Din păcate, proprietarul e plecat la Cluj. Mai încolo, pe stânga, câteva căpiţe de fân şi un staul de oi. Fermierul este în curtea casei de peste drum. Are treabă, ascute nişte foarfece.

Le ascut ca să sublin’ oile…

Ce să faceţi?

Să le sublind, să le curăţăsc pe la ujer, p-acolo, să poată suge miei.

Şi cu ce le ascuţiţi?

Cu o cute, ia!

Câte oi aveţi?

Patruzăcişiuna, n-am io multe… Da’i foarte greu cu ele, numa’ ce să fac,Nemes_Topa dacă suntem aicea, coasă ţânem câte oarice. N-am io utilaje, n-am numa’ un cal. Am şi-un pic de servici, că-s agent de pază aici. Am şi nişte ghiboli, da’ până amu’ vineau şi luau laptele, amu’ nu mai vin că o zâs că-i nu-i bun, că-i prea uns, prea gras. Cu mieii vin pân’ vară di pă la Constanţa, vin şi-i ieu cu un preţ de nimnic, 7 lei kilogramul, şi să duc şi-i vând ei. Io de mic copil am avut animale, şi tata o avut, şi nu m-am lăsat de ele, chit c-am lucrat şi-n Cluj, am făcut naveta, da’tăt le-am ţânut. Aş putea să le bag şi io la APIA, de la 50 în sus trebe, aş putea să mă interesez, da’ ăştia îţi dau c-o mână şi-ţi ieu cu două. Mai bine-ţi vezi de treburi.

Mergem mai departe şi ajungem la celebrul izvor din Topa Mică. Oricât de mare ar fi seceta, apa continuă să curgă. Localnicii zic că, depozitată chiar şi în pet-uri, apa nu-şi modifică culoare nici într-un an de zile. Suntem, de fapt, la Straja, aşa i se spune locului. Aici a fost cândva vatra satului. Cu secole în urmă, din Pustă, oamenii s-au aşezat lângă izvor, ne explică tanti Elvira care locuieşte la câţiva paşi mai încolo, într-o căsuţă cu tindă şi târnaţ care trebuie să aibă mai bine de un secol.

Satu’ în Pustă o stat, aşe i-o zâs, în Pustă. Când eram copil şi mergeam în excursie, ne ducea preotu’ de-aicea, încă se mai cunoşteau acolo mormintele. De-acolo o vinit oamenii aicea, s-or mutat de frica tătarilor şi a turcilor, or abandonat satul. Şi acolo era o fântână, îi zicea Cioroiaş. Dar aici o găsit apă bună şi primele case aici şi le-o făcut, în locu’ ăsta mai izolat, mai ferit, pă la 1700 şi ceva.

Dar pe tanti Elvira o vom cunoaşte mai bine sâmbătă, pentru că are o poveste care merită asculată. Coborâm pe uliţa abruptă şi ne bucurăm că pământul s-a uscat. Altfel, noroiul ar fi acoperit pietrele împrăştiate pe drum. Într-o curte, doi oameni, soţ şi soţie, trebăluiesc. Când ne aud, se apropie amândoi de gard, bucuroşi de oaspeţi.

Bună ziua! Ce faceţi?

Bine, sănătoşi! Galben de graşi, roşi ca brânza!

, zice soţia, vezi că eşti înregistrat!

D’apăi ce?

Cum e prin Topa Mică?

Doamne-ţi mulţam că nu-i rău tare. Oamenii mai lucră care cât pot, cât nu, mai şi stau, că-s bătrâni. Tineretu-i plecat. Noi am avut animale, da’ amu nu mai am atâtea, că suntem numa’ noi doi şi nu-i putere. Plus că laptele nu-l lua nime’, aici n-avem lăptărie, n-aveam ce face cu el. Cu tractoru’ mă mai duc şi lucru pământu’ păntru mine. Cât ne mai ţin oasele nu ne lăsăm. Acuma când aţi vinit duceam gunoiu’ de la un porc.

Şi io mă duceam să tai lemne cu săcurea, intervine soţia. Că ştiţi cum îi? Io-s operată la picior, am proteză şi numa-n botă umblu. Şi stau acolea şi cu săcurea, cu mânurile dau. Pă el îl dor mai rău mânurile. Pă mine, picioarele. Şi-aşe că ne punem lângă olaltă, dragă, şi dăm să margă. Din doi răi iese cât unu’ bun. Încă!

Da’ să vă spui io ce ne lipsăşte din Topa! Un pic de drum mai bun şi apa! Ne-o promis de nu ştiu când că ne bagă şi ne face canalizare. Nici astăzi n-avem baie, că n-avem canalizare. Bine ar fi să ne asfalteze drumu’ ista. O băgat numa’ nişte piatră. Noi suntem satu’ cel mai părăsât… Şi să facă bine primaru’ să scoată şi pentru noi fonduri europene, că şi noi suntem oameni, şi noi plătim impozite. Am plătit şi paza. Nime’ nu vede paza şi nu ştim ce păzeşte, da’ o-am plătit. Că se fură bugăt ş-aicea. Şi mie mi-o furat o dată zăce table de slănină din cohe. No, cotă-i urma! Asta dacă-s înregistrată, îs înregistrată, dacă nu, şetrgeţi-mă jos, dac-am greşit! Am rămas fără slănină şi noroc bun, Ardeal!

Sâmbătă o fost copiii acasă, ne-o lucrat gardu’ ăla din spatele căsii, amu’ tre’ să vie să-l facă p-aista, că, ia, să-ncoardă. Mi-o adus un buchet de flori, grefuit, ciocolată… Doamne dă-le sănătate şi fereşte-mi-i de rău, că mi-s dragi ca scumpu’ soare când răsare!

Nu cred că plângi un pic! zice soţul râzând.

Ba, plâng, plâng de dragu’ lor! Şasă copii am, dragă, aşa-s ca stelele pă cer de frumoşi şi de buni!

scoala_TopaTrecem de clădirea părăginită a şcolii în care acum nu mai învaţă nimeni şi, pe aceeaşi uliţă, un pic mai jos, găsim casa în care s-a născut şi a copilărit marele poet Ioan Alexandru. Doar o mică şi sărăcăcioasă inscripţie aminteşte de autorul Imnelor Transilvaniei. Casa este, din păcate, părăsită. Încercăm poarta, dar cineva, din vecini, ne strigă că putem intra „liniştiţi prin spate”. Adică pe poteca înverzită deja – cum este de altfel, toată curtea – dintre şura imensă şi mica bucătărie de vară. Bag seama, familia Alexandru a fost, negreşit, una de gospodari. Fotografiem de aproape casa şi inscripţia de pe perete. De poet, tanti Elvira îşi aminteşte cu duioşie şi respect.

Aproape am copilărit împreună. Am fost într-un fel prieteni. Tăt timpu’ poetu’, Dumnezo să-l ierte, îmi zicea: tu, di ce n-ai mărs la şcoală? Şi după ce m-am măritat mi-o zâs: înelege-te cu soţu’ şi încearcă să faci o şcoală. Foarte cuminte era şi respectuos. La tăţi bătrânii din sat merea, vorbea,şi cu tata o fost prieten, tăt povesteau, cu nime’ nu să certa, pe toată lumea iubea, respecta. O fost credincios, da, şi citea mult.

Vizavi de casa Poetului, pereţii unei locuinţe bătrâneşti au cedat. După câteva ploi sănătoase, casa se va prăbuşi cu totul. Ieşit din curiozitate la poarta învecinată, un bătrân ne lămureşte.

Ieri, pă la ora 4 s-o îmburdat. Eram în curte şi m-am spăriet, că aşe o tunat o dată, de am crezut că-i cutremur! Zâdu’ ăla-i gros şi o vinit jos. Nu mai poate fi reparată, că tăt roată să duce. Să-ţi spui: acole am stat io cu părinţii! Ş-api părinţii o lăsat la fată, la soră-mea găzduşagu’, da’ ea-i în Cluj. Io mi-am cumpărat aci, lângă casă.

Printre casele vechi, s-au ridicat în ultimul timp şi câteva vile arătoase. Acum 10 ani, un cuplu de „tineri” pensionari au dat oraşul pe aerul tare şi curat din Topa Mică.

DSCN3509Aici am găsit teren acceptabil, am construit casa, ne-am făcut gospodăria. În sere cultivăm roşii, ardei, aşa, mai timpurii. În grădină, porumb, fasole verde, sfeclă roşie, cartofi, tot ce avem nevoie. Nu ne plictisim, aici n-ai timp să te plictiseşti. Iarna-i mai greu un pic, că trebuie să stai mai mult în casă. Uite, chiar acum vreau să mă ocup de grădiniţa asta de flori!

Ajungem pe strada principală, asfaltată fără cusur, doar e drum european. În grădina largă a unei case, zărim o adevărată stână de oi. Proprietarul tânăr nu este acasă, aşa că vorbim cu tatăl acestuia care ne invită în curte, în ciuda privirii suspicioase a soţiei care şi-a făcut apariţia în pragul uşii. Căţelul ne latră într-una din spate.

Avem vaci, cai, oi… Îs multe cum îs toate, cum s-ar zâce. Dar din start vă spun – meri în sus! nu vă temeţi! – că n-am primit banii ăia şi n-am avut pă ce cumpăra boabe, cum să zâce. N-am primit subvenţia, numa’ în 8 april vine. Meri în sus de-aici, mă, meri în sus! Căţelul face câţiva paşi înapoi, după care, prinzând puteri, se întoarce, nu se lasă. Avem 67 de oi. Că amu ne aflăm povestind… Am avut o iesle de pe timpu’ colectivului, cum s-ar zâce, cu bretele, ia aia din colţ, şi o oaie s-o spânzurat. Şi-o băgat capu’ acolo şi pe când am dat de ea, săraca, o fost gata. No, una o fătat bine, o fătat doi, unu’ nu l-o putut făta singură, o-am ajutat, şi copilu’ i-o băgat un fel de bujie, să zicem mai pă ţărăneşte, ca un supozitor la copii mici. Şi şi-o eliminat săraca stratu’ şi n-am avut ce face…

De lângă casă se aude vocea soţiei: Mă, n-auzi? Nu povesti nimica, hai de-acolo, că nu i-a plăcea la copil!

Da’ nu-i ceva, tu… Acole-i maşina la poartă, tu!

Io văd că-i maşina, da’ tu n-ai ce povesti nimic! Bărbatul râde. Da’ haideţi, dacă vreţi, să vedeţi şi animalele mari!

Da’ nu te duce-n poiată, mă!

Haideţi şi lăsaţi-o… Eu aş veni, dar…

Am vaci de patru categorii, de patru vârste. Tri cai! Haideţi mai încoace! Ăsta-i armăsar, aia-i mânză de 5 ani, ceielaltă de 13. Ia acolo-i viţelu’, de tri săptămâni fătat. Nu prea avem ce să facem cu laptele, asta-i problema, că nu mai vine nimeni să-l colecteze. În spatele nostru, s-a apropiat soţia: Ioane, tu nu înţălegi să nu mai voroveşti nimic şi să treci acolo ni în casă? Câinele începe să latre şi mai tare, e greu să-i explic doamnei că…

Nu i-a plăcea la copil!

Da’ cum să nu-i placă, tu, muiere? Da’ du-te tu în casă şi vezi-ţi tu de-ale tale!

Ne retragem de lângă poiată, păşim unul lângă altul prin curte. Soţia şi căţelul vin în urmă.

Pământ aveţi?

Nu prea avem mult. Ia, uită, am cumpărat baloţi de la… de la unu’ de-aci ce ţâne… frate cu…

Mă, ţ-am zâs să nu mai voroveşti, mă, omule, mă!

Tu muiere, di ce eşti aşe alertată?

M-a da la televizor să-mi apară animalele şi aieste’!

Ce la televizor, tu? Că-i numa’ la radio, tu!

Dată fiind situaţia, oprim înregistrarea şi ne îndreptăm, din nou, spre capătul satului. Virăm iarăşi la stânga şi intrăm pe o altă uliţă care ne duce în faţa splendidei Biserici Ortodoxe. Pe alee, în faţa ei, o troiţă din lemn, iar un pic mai încolo crucea sfinţită anul trecut, în prezenţa ÎPS Andrei, ridicată „spre neuitarea şi cinstirea poetului Ioan Alexandru”, o replică a celei aflate la mormântul de la Mănăstirea Nicula.

Dacă n-ar fi cimitirul în apropiere, ai zice că te afli într-un colţ de rai. Privite de pe culme, casele răsfirate pe dealuri, netulburate de nimic, îţi oferă imaginea şi senzaţia veşniciei despre care vorbea un alt mare poet.

Ieşim din nou pe şoseaua asfaltată, facem drumul întors şi oprim în faţa restaurantului care ispiteşte trecătorul grăbit să-şi potolească foamea. Proprietarulrestaurant_topa este clujean, a închiriat restaurantul şi casa lipită de el, îşi creşte copiii mici la ţară, cu produse ecologice şi în aer curat. Afacerea nu este cine ştie ce, dar important pentru el este că nu se află „pe minus”.

Am timp să mă ocup şi de copii, şi de restaurant. Clienţii mei sunt oameni care trec prin Topa. Meniul este făcut de aşa natură să fie cât mai simplu şi cât mai rapid de preparat. Omu’ când opreşte zice: eu nu mai văd drumu’ de foame, dar în 10 minute trebuie să fiu în Zalău… Deci nu am genul de clienţi de restaurant care vin să stea, să povestească la o butelie de vin, să mănânce pe îndelete. Aici efectiv trebuie să le asiguri ce vor şi cât mai repede. Multă lume opreşte pentru ciorba noastră de burtă.

Auzisem eu câte ceva despre celebra ciorbă de burtă care se găteşte în Topa Mică…

Cine a deschis restaurantul, acum vreo 12 ani, avea o reţetă specială de ciorbă de burtă. Şi una dintre bucătăresele mele a păstrat reţeta, pentru că a lucrat şi atunci. Ciorba de burtă chiar e bună la noi! Nu că îmi fac reclamă, dar e bună, pe gustate! Chiar, apropo…

Da, n-am rezistat tentaţiei. N-am aflat reţeta de la doamna bucătăreasă (sărut mâna pentru masă!) care ne-a spus doar că e atât de bună pentru că se face cu suflet, dar vă asigur că ciorba de burtă de la restaurantul din Topa Mică este un adevărat răsfăţ.

La doi paşi locuieşte unul dintre cei doi mari fermieri din sat, cu peste 300 de oi, dar din păcate nu-l găsim acasă. Proprietarul restaurantului ne spune că este plecat la Cluj, acolo unde are, de fapt, casa şi familia. Îndrăgostit de natură şi de animale, a venit în Topa Mică şi a încropit această afacere.

Ultimul popas, în cel mai aglomerat loc al satului: în faţa izvorului, prelungit până aici, şi a celor două plăcintării, acolo unde cu greu poţi găsi un loc de parcare printre maşinile aflate în tranzit. Intrăm într-o plăcintărie, la întâmplare.

O cunoaştem chiar pe proprietară, care ne spune că, imediat după ce s-a pensionat, a lăsat Clujul baltă şi s-a reîntors în sat unde şi-a deschis această afacere.

De ce se spune că e aşa de bună plăcinta din Topa Mică?

Pentru că se face cu sufletul.

Aveţi şi concurenţă. Unde-i mai bună? Aici sau dincolo?

La noi, la noi, bineînţeles. Facem o plăcintă cum se făcea pe vremuri, cum o făcea bunica.

Aici în faţa dumneavoastră drumul e frumos. Dar sus, pe deal e…

… prăpăd. Nu avem drumurile asfaltate, nu avem canalizare… E mare păcat, mai ales în zilele noastre când se pot accesa fonduri europene pentru proiecte de acest fel. Ne-au promis, de două ori au măsurat, dar nimic…

Ei, se apropie alegerile, candidaţii vor promite din nou. Ce, îi doare gura?

Topa_Mica2Trebuie să ştiţi că plăcinta cu telemea este ca la mama acasă, ne-am convins. Ce ar merge acum? Păi, evident, o gură de apă rece şi curată, cum prin alte locuri nu ştiu să mai fie. Ne stingem setea, urcăm în maşină şi brusc îmi vin în minte versuri pe care le credeam uitate: „Cât fi-va lumea ne trebuie un deal/Unde să pască-un bivol şi-o fântână…” Mă luminez dintr-o dată: sigur, sigur, Ioan Alexandru! Le-am învăţat pe când abia trecusem de copilărie. Iată, a fost nevoie de un drum la Topa Mică pentru ca ele să răsară din învelişurile ascunse şi necercetate ale memoriei.

 

 

 

 

Dan Moşoiu

 

Interes crescut pentru prima maşină electrică românească
Reportaje joi, 21 martie 2024, 06:00

Interes crescut pentru prima maşină electrică românească

Acest autovehicul este un produs sport, de lux, având preţul de aproape jumătate de milion de euro. Florin Dehelean, unul dintre membrii echipei...

Interes crescut pentru prima maşină electrică românească
În culisele unui festival de artă pentru copii
Reportaje miercuri, 20 martie 2024, 06:00

În culisele unui festival de artă pentru copii

Am stat de vorbă cu membrii juriului, dar şi cu unii dintre cei mai mici concurenţi:   – Câţi ani ai? – 5 ani. – Şi ce...

În culisele unui festival de artă pentru copii
Comorile satului, de mirosit, ascultat, de neuitat [AUDIO/FOTO]
Reportaje marți, 19 martie 2024, 06:00

Comorile satului, de mirosit, ascultat, de neuitat [AUDIO/FOTO]

Rețeaua România Remarcabilă își propune să deschidă asemenea puncte în toate cele 12 comune din cele șase județe în care activează....

Comorile satului, de mirosit, ascultat, de neuitat [AUDIO/FOTO]
Jennifer Batten într-un spectacol dedicat lui Michael Jackson
Reportaje luni, 18 martie 2024, 06:00

Jennifer Batten într-un spectacol dedicat lui Michael Jackson

Michael The Show vine cu orchestră live şi dansatori, cu costume şi aranjamente care amintesc de concertele regelui muzicii pop şi cu unul din...

Jennifer Batten într-un spectacol dedicat lui Michael Jackson
Reportaje sâmbătă, 16 martie 2024, 06:00

Supereroi suntem noi, chiar și când nu ne vedem așa [AUDIO/VIDEO]

Supereroi suntem noi. În cele mai neașteptate sau normale situații. Cel puțin așa reiese din cea mai recentă piesă pe care ne-o aduc clujenii...

Supereroi suntem noi, chiar și când nu ne vedem așa [AUDIO/VIDEO]
Reportaje sâmbătă, 16 martie 2024, 06:00

O lume mică, dar încă plină de secrete: doi biologi din Cluj au participat la o expediţie în Guyana Franceză

A fost până în 2019 un rai al entomologilor; de atunci condiţiile s-au mai înăsprit, rămâne totuşi cea mai bună opţiune pentru cei care...

O lume mică, dar încă plină de secrete: doi biologi din Cluj au participat la o expediţie în Guyana Franceză
Reportaje vineri, 15 martie 2024, 06:00

Radio Cluj 70: Când timpul se măsura cu rigla

Un studio de radio nu poate exista fără vocile de la microfon, care însă au nevoie de departamentul tehnic, oamenii care știu să facă aceste...

Radio Cluj 70: Când timpul se măsura cu rigla
Reportaje joi, 14 martie 2024, 06:00

Revine la Cluj Festivalul filmului italian, Visuali Italiane

Laura Napolitano, directoarea Institutului Cultural Italian din București, va fi prezentă la deschiderea ediției de la Cluj-Napoca joi, 14 martie,...

Revine la Cluj Festivalul filmului italian, Visuali Italiane