Dumbrava, satul în care maghiarii s-au amestecat cu românii. Sau invers
La ora la care am ajuns în satul Dumbrava, comuna Căpuşu Mare, n-am găsit nici ţipenie de om pe strada principală de pe care a dispărut de multişor orice urmă de asfalt. Doar pământ bătătorit. Pe marginea unui şanţ un câine flocos se tolăneşte nestingherit. Nu ne bagă în seamă. Aşteptăm câteva minute aproape de centrul satului. În sfârşit, se deschide o poartă. Un bătrân împinge scheletul metalic al unei roabe.
Articol editat de dan.mosoiu, 2 martie 2016, 06:00 / actualizat: 17 ianuarie 2018, 15:58
Bună ziua! Ce faceţi?
Fac bine!
Ce aveţi aici, roabă, cărucior?
Roabă. Mă duc la frate-mio. Am ceva lemne să cărăm. Cu aista cărăm. 
N-aveţi căruţă?
Da-s bătrân şi io nu mă ocup cu căruţă. Nici n-am aşe multe de cărat.
Ce fac oamenii prin Dumbrava?
Hm, sunt care mai bine, sunt care mai rău. Fiecarea după pregătirea lui. Io am un pic de pensie, pot să trăiesc din ea, că am lucrat vreo 30 de ani la Timişoara şi pân alte locuri. Îs numa’ singur, soţia o decedat. Copii n-am avut, am crescut unu’ la Timişoara şi-o rămas acolo.
Vă mulţumesc mult! Ne spuneţi cum vă numiţi?
Nagy Francisc. Sunt ungur!
Foarte bine, să aveţi multă sănătate!
Facem câţiva paşi înspre centrul satului şi avem norocul s-o întâlnim pe doamna profesoară de limba română Rodica Stănescu, acum pensionară.
Sărut mâna! Unde vă grăbiţi?
Am nişte probleme prin sat, probleme legate de composesorat, şi mă duc să le rezolv.
Cum merg treburile cu compose… compososeratul?
Composesoratul? Da, merg. Nu este o afacere grozavă, pentru că este o suprafaţă mică de pădure, numai 60 de hectare, iar din ceea ce valorificăm în regim silvic abia ne plătim taxele şi impozitele. Atât doar că membrii composesoratului pot să-şi cumpere lemne din această pădure la un preţ convenabil.
Ce fac oamenii în Dumbrava? Cum se trăieşte aici?
Destul de greu se trăieşte. Majoritatea sunt pensionari de CAP. Tineri, foarte puţini. Mulţi au plecat, s-au stabilit în Cluj. Avem şi câţiva fermieri, dar cei mai mulţi fac agricultură, un pic de agricultură, de subzistenţă. Suntem în jur de 300 de locuitori, cam aşa. Avem o şcoală cu clasele I-IV, şi grădiniţă. Cred că sunt în total cam 23 de copii, dar nu toţi sunt din Dumbrava, vin aici şi din Păniceni. Cei din V-VIII se duc la Căpuşu Mare, este autobuz care vine şi-i duce.
De ce-i spune satului Dumbrava?
Satului acesta i s-a spus înainte Gyerövásárhely, după numele unui boier. Din 1926 i s-a schimbat numele în Dumbrava. Probabil pentru că era şi este un sat frumos!
Privesc spre clădirea părăginită din preajmă.
În clădirea aceasta a fost Sfatul Popular odată, după aceea a fost CAP-ul. Dar după desfiinţarea acestuia… Într-o sală, acolo, se ţin votările, într-altă sală este un magazin mixt, dincoace este un mic dispensar unde vine medicul de familie o dată pe săptămână pentru consultaţii, reţete şi trimiteri, mai este o sală de şedinţe. Sunt mai multe săli acolo care nu sunt folosite. Aici, de fapt, cândva a fost o casă boierească.
Vă mulţumesc mult şi vă doresc succes cu compo… compososeratu! Of, nu pot nici cum să-l pronunţ!
Vă mulţumesc şi eu!
Da. Com-po-se-so-rat, pe silabe, dacă altfel nu se poate. Un pic mai încolo, încercăm să ţinem pasul cu poştaşul satului. Îl întrebăm de drumul pe care trebuie să-l străbată zilnic.
Amu’, la noi, când nu-i noroi îi praf. Aşteptăm să vină fondurile europene să facă drumul. Ne-a promis consilieru’. Când plouă nu-i noroi, e noroi până-n gât.
Pe poştaşul satului vă invit să-l cunoaşteţi sâmbătă mai pe îndetele. Ne oprim în faţa unei porţi pe care este agăţat un anunţ: vând butelii. Nu, nu vrem să cumpărăm, vrem doar ca domnul Kol Husar Istvan să ne confirme ce-am auzit de la poştaş: cum că zilele trecute s-a întâmplat ceva de neînchipuit în viaţa tihnită a satului: doi tineri de etnie rromă au intrat noaptea în casa unei bătrâne, încercând s-o jefuiască. Dar mai întâi…
Stăm în poartă, mai tăiem lemne, mai stăm la căldură, ca bătrânii. În rest, ce să zâcem? Aşteptăm să ne asfalteze drumul, că-i noroi. Am rămas sângur, soţia o murit, copiii mi-s la Cluj, am nepoţi… Zâlele nu trec greu, că tăt timpu’ mai faci câte ceva, am porci, găini, ia, şi pisici… Îi greu, greu la ţară.
Vorbiţi foarte bine româneşte! De fapt, am constatat că toată lumea vorbeşte bine, chiar dacă sunt maghiari.
Păi, aicea, da, că suntem amestecaţi. Juma-juma. Poate un pic mai mulţi maghiari. Şi-apoi din copilărie ne-am învăţat cu limba. Aicea nu sunt probleme, niciodată n-o fost.
Foarte frumos. Dar ce grozăvie s-a întâmplat în sat sâmbăta trecută?
Le-o trebuit bani şi-o atacat-o pă bătrâna, săraca. O intrat peste ea în casă, cu cuţâtu’ în mână, cu din ălea păstă faţă. O scăpat ca norocu’, că o strâgat şi-o vinit vecinii. Apăi o fugit ăştia, rromii… Păi, acum-s arestaţi pă 29 de zile, zice că, apăi ce ştiu…
Am înţeles. Problemele au apărut o dată cu recenta mutare în sat a multor familii de etnie rromă. De fapt, doar câţiva membri ai acestei comunităţi au stricat liniştea satului.
Într-o curte cu porţile larg deschise vedem o mulţime de tractoare, maşini, utilaje. Îl cunoaştem pe stăpânul familiei Kolcsar Andrei.
Începem campania de primăvară, dacă se poate. Anu’ trecut şi-acu-s doi ani nu s-o putut ara numa’ cu câte două trupiţe, nu cu trei. Acuma, în 
primăvară, o să vedem, că în primăvară n-am reuşit să arăm tot. Băiatu’ are 12 hectare, că le-am trecut pe numele lui. Avem fânaţ, lucernă, cartofi, orz şi ovăz. Mai şi vindem din ce producem. Da’ nu-s aşe bune producţiile, la noi îi zonă de deal, nu-s aşe bune pămintele. Subvenţiile vedeţi că încă n-or vinit, aşa că merge treaba destul de încetuţ. Băiatu’ se ocupă şi de agricultură, da’ are şi un mic atelier, o societate comercială, că de aia vedeţi atâtea maşini şi tractoare pă aici. Face de toate: cutii de viteză, motoare, tot… Îi meseriaş, lucrează pe bani mai puţini ca alţii şi atunci are clienţi mai mulţi. Oricum, ne descurcăm, că noi mai avem şi-un pic de pensie de stat, că altfel ar fi jale. Da’ numa’ sănătate să avem, că, ia, şi io am şapte operaţii.
Urcăm şi în cel mai înalt punct din sat, acolo unde se află Biserica Reformată, monument istoric. Uşa impresionantului lăcaş ne-o deschide cantorul bisericii care se amuză că echipajul Radio Cluj care a ajuns în Dumbrava este format dintr-un român şi un maghiar. Îşi aminteşte…
Io am lucrat 28 de ani la Căpuş. Maistru’ meu o fost din Agârbici, român. Da’ când am vinit în pensie, ne-am sărutat unu’ pă altu’. Că am fost amândoi copii săraci şi tare bine ne-am înţăles. No, uite c-am deschis…
Intrăm în biserică. Cantorul ne spune că orga încă mai funcţionează şi că duminică de duminică chiar domnia sa cântă la ea. Îl rugăm să o facă şi acum. N-are nimic împotrivă, numai că are nevoie de ajutor, de cineva care să apese pe pedală. Nici o problemă, colegul meu îi stă la dispoziţie, tot vorbeşte el maghiara. Şi în timp ce în biserică se revarsă sunetele cristaline, răscolitoare ale orgii, facem cunoştinţă cu pastorul reformat.
Mă numesc Mihaly Janos şi slujesc în biserică din anul 1995. Biserica a fost construită în anul 1831, pe vechiul amplasament al bisericii, şi are patru caracteristici foarte importante. Tavanul pictat de Lorenz Umling în 1757, apoi orga baroc din 1697. Aici vedeţi un mormânt din piatră unde odihneşte nobilul Gyeröffy care a fost patron al bisericii noastre. Plus că avem foarte frumos pictat aici pe lemn din 1777, pictura e originală, cum sunt şi cele de pe tavan.
În 2008 a fost reparat zidul de piatră al bisericii, în lungime de 100 de metri. Primim sprijin de la Consiliul Judeţean, am reuşit să atragem fonduri şi de Ministerul Cultelor, mai primim donaţii, ajutoare. Primul pastor reformat a slujit din 1625, iar eu sunt al 11-lea pastor care slujesc aicea. Asta înseamnă 35-40 de ani a slujit un preot reformat aici, asta înseamnă că n-au avut probleme şi că enoriaşii au un suflet nobil.
Părinte, mulţumesc mult!
Doamne ajută-vă!
Mergem şi spre celălalt capăt al satului.
Tanti Jenica Rus parcă ne-ar fi aşteptat în poarta casei.
Sărut mâna! Ce faceţi?
Da uite, mă uitam să văd ce mşină-i şi de aia am ieşit afară. Am văzut, am văzut că-i Radio Cluj.
Văd că aveţi o casă mare!
Pre mare păntru noi, că-s numa’ io cu soţu’, copilu’ mi-i la Cluj. Pă vremea comuniştilor, când o fost domnu’ Ceauşescu, tovarăşu’, no, nu ne-o dat voie să ne facem casă numa’ cu etaj. În anu’ ăla, 1976, cine şi-o făcut casă nu şi-o putut face numa’ cu etaj. Şi-aşe ne-am făcut casa asta fără nici un rost…
Pământ aveţi?
Avem şi pământ, în jur de două hectare. Da’ puţin lucrăm, pentru casă. Mergem la sapă, vinim acasă, ne odihnim. Păi, ce să facem, toată ziua să stăm să ne uităm la televizor? Mai avem şi pământ dat în arendă, la fermierii ăştia, ne mai dau câte-un caş, nişte produse şi tot îi bine. Io am lucrat aici la magazin, 30 de ani, am fost gestionară. Uite, la magazinul ăla nu unde să vede, îi închis acuma, nu mai îi nimic acolo. Cei mai mulţi aicea îs pensionari, că tinerii îs toţi plecaţi la oraş. Da’ o vinit rromii, atâţia s-o mutat aicea… Unii îs cuminţi, foarte cuminţi, da’ alţii-s… No!
Am auzit că aţi avut acum un caz, de s-o speriat satu’!
Aţi auzât? Da’ cin
e v-o şi spus? Da de o să se liniştească acuma, să nu mai umble… Bine că i-o prins poliţia, s-or îmblânzi poate.
No, la ce oră daţi interviu’? Să ştiu să m-ascult!
Staţi să vă fac o fotografie!
Vai, da’ nu-mi faceţi aşe de ronghioşe! Staţi un pic să mă aranjez. Da’pi unde mi-ţ pune, acolo la Cluj? No, bine dragă!
Puţin mai sus, tanti Maria este necăjită rău, dar rău de tot. Tocmai se racordează la reţeaua de apă şi canalizare.
Sărut mâna, tanti! Ce faceţi?
D’api ia! Opreşte, mă, ăla, să vorovesc şi io la microfon. Ia p-aicea, mă năcăjesc… Că uite ce-i în ocol! Ia omu’ ala o spart tătătăt. Să-l filmezi, că uite ce mi-o făcut cu ocolu’! E, că-i consiel… consilier. No bine.
Mai staţi un pic. Ce faceţi în rest, cum vă descurcaţi?
Aşe ni, ca bătrânii şi ca bătrânii. Penzia-i destul de mică, de la colectiv, patru milioane. Cât să avem di pă o zi pă alta. Da’ medicamente? Copiii mi-s plecaţi la Cluj, aici îs numa’ io cu bătrânu’.
Tanti Maria, să vă fac şi o fotografie!
D’api fă-mi, că tare-s frumoasă amu… Batăr de o-ar vedea nepotu’ meu din America, că am nepot acolo. Da de i-a spune tată-so!
Imediat ce terminăm dialogul cu tanti Maria, excavatorul, strunit de domnu’ consilier, se pune din nou pe treabă. Încă n-a răscolit toată curtea.
Nu puteam pleca din Dumbrava fără să cunoaştem măcar unul dintre cei 3-4 fermieri ai satului. Soţia unuia dintre ei ne spune că este plecat la muncă, dar tocmai atunci pe poarta deschisă intră un tractor. No, uite c-o vinit! Tractorul opreşte undeva în curte, iar din el coboară sprinten domnul Deneş Abraham, tânăr fermier.
De unde aţi venit cu tractoru’?
Am venit de la saivan, de la oi. Am oi, da, vreo 530 de capete. Da-i foarte greu. Mie mi-o fost dragi animalele, am lăsat oraşu’ şi am vinit la ţară să încerc să duc mai departe ce-o lăsat bunicii, să cultiv şi să lucrez pământu’. Şi la oraş am avut un salariu tare bun. Aici am început aproape de la zero, da’ aşa încet-încet mi-am luat un tractor, apoi celelalte utilaje, că fără ele eşti mort. Dar la început am dat cu coasa, manual. Ne iese câte ceva din vânzarea mieilor şi din lapte. Numa’ că şi anu’ trecut preţu’ la miei o scăzut foarte tare, laptele o ajuns în iunie anu’ trecut la 2,40. Am contract cu o firmă din Turda, care vine, ia laptele şi-l duce la o fabrică din Braşov. De la ei am un tanc de răcire, mi l-au pus la dispoziţie. Ce probleme îs mai mari, pentru mine şi pentru toţi fermierii: lipsa banilor, că subvenţiile nu ne-o intrat, acuma când aveam mai mare nevoie de ele. Trebuia să mai curăţ păşunea – n-am avut posibilitatea. La oi trebuia să cumpăr mălai – n-am avut posibilitatea. Am noroc că avem nutreţ mult, am lucernă şi fân şi mă descurc cumva. Banii vin după ce ai trecut cumva de greu. Motorina-i foarte scumpă, să lucrezi pământu’ la preţurile cu care circuli pe drum îi ceva absurd, după părerea mea.
Statul ar trebui să ne ajute la timp cu subvenţiile, să putem investi, să ne asigure piaţă de desfacere. Mieii îi dau undeva pe toţi, dar prin intermediari. Noi muncim şi ei fac bani. Nu-i corect. Aş mai avea nevoie de utilaje ceva mai noi, mai performante, da’ de unde? Că în bănci nu mă împrumut, că nu ştiu dacă pot da banii înapoi. Asta-i cel mai rău, că nu ştii la ce să te aştepţi. Noi ne instruim, am fost în străinătate, să văd cum e acolo, am fost acum câteva zile şi la o conferinţă agricolă la Cluj. Afli lucruri interesante, dar degeaba dacă n-ai cum să le aplici. E foarte mult de muncă, da’ io nu m-am ferit de lucru. Când îi campanie, la fân de exemplu, lucrez mai mult noaptea. Şi noaptea, şi ziua. Dorm un ceas, două pe zi. Şi câteodată stau şi mă gândesc: merită?
Îi mulţumim tânărului fermier Deneş Abraham căruia i-am răpit tocmai timpul în care trebuia să prânzească. O să mănânc mai târziu, ne-a spus, după care s-a urcat iarăşi în tractor. Mai are încă un drum de făcut, undeva pe pământul pe care-l lucrează, pe pământul moştenit de la părinţi, de la bunici…
Dan Moşoiu
