Singura femeie din România instructor de şoferi de troleibuz locuieşte în Luna de Jos

Doamna Ana Hulea s-a născut în comuna Palatca, judeţul Cluj. A plecat de mică de acasă, iar dumurile au dus-o tocmai în Bucureşti unde a fost, mai întâi, şofer de troleibuz, iar apoi instructor de şoferi de troleibuz. O perioadă scurtă, a lucrat şi în Cluj. Mulţi dintre şoferii mai în vârstă de astăzi au făcut şcoala cu doamna instructor. De altfel, Ana Hulea este prima şi singura femeie din România instructor de şoferi de troleibuz. Cărările neprevăzute ale vieţii au adus-o până la urmă în satul Luna de Jos, acolo unde trăieşte de mai bine de 10 ani.

Articol editat de dan.mosoiu, 28 februarie 2016, 06:00 / actualizat: 17 ianuarie 2018, 15:58

După ce am ieşit la pensie, am vândut totul în Bucureşti şi ne-am cumpărat casă undeva în judeţul Bacău, într-o zonă de munte, un loc foarte frumoas. În 2004 ne-a inundat, iar în 2005, pur şi simplu, ne-a „desfiinţat”, nu doar pe noi, toate casele care erau în zonă. Şi atunci am căutat să cumpărăm unde am găsit mai ieftin. Şi aici am găsit mai ieftin şi mai pe deal. Nu cunoşteam nimic despre acest sat.

Unde aţi făcut şcoala?

În Palatca. Mai apoi, am făcut un curs de croitorie în Turda, după care am plecat la nişte rude în Bucureşti. Şi când am împlinit 16 ani, m-am angajat, dar nu în croitorie, pentru că nu mi s-a luat în considerare şcoala pe care am făcut-o într-un atelier particular.

Şi ce-aţi făcut mai departe?

Am lucrat ca şofer de troleibuz, pe urmă instructor de şoferi de troleibuz, după care am fost trecută la pontaj, am fost dispecer, repartizor, până am ieşit la pensie.

În anul 1966, doamna Hulea a condus pentru prima dată un troleibuz.

Troleibuzele din acea vreme erau sub orice critică. Cum se spune pe aici, erau nişte tărăboanţe. Dar m-am descurcat foarte bine, dacă după 4 ani de condus efectiv pe traseu, am fost promovată instructor de şoferi…

Dar de ce a ales această meserie, de şofer de troleibuz?

Nu ştiu, eu am fost, aşa, mai bărbătoasă, mi-au plăcut mai mult treburile bărbăteşti. În acei ani, în Bucureşti, nu era uşor, pentru că troleibuzele erau foarte proaste, mereu rămâneai fără frână, trebuia să ştii să te descurci în momentul în care vedeai că nu se mai opreşte. Defecţiuni cu nemiluita… Eu am învăţat repede şi îmi reparam foarte multe defecţiuni electrice fără să apelez la depanare.

Ce spuneau călătorii când vedeau o femeie la volanul troleibuzului?

Să ştiţi că marea majoritate avea încredere mai mult în femei decât în bărbaţi. Pe atunci nu eram izolaţi în cabină, îi auzeam cum vorbesc. Şi chiar aveam călători care aşteptau să vin eu.

Ei, şi tânăra şoferiţă de troleibuz a ajuns, în scurt timp, instructor!

Cum să spun eu? Se luau în calcul mulţi factori: dacă nu ai avut accidente, dacă nu aveai reclamaţii de la călători… Şi atunci te promovau. De prin ’70 până prin’84 – ’85 am fost instructor. Şi am făcut şi-n Cluj treaba asta, între 1977 şi 1981, după care, din anumite cauze familiale am plecat înapoi în Bucureşti, deşi intenţia mea era să mă stabilesc în Cluj. La Cluj făceam câte o serie de şoferi, după care două-trei luni lucram în traseu, până se aduna altă serie de elevi. Cam două serii pe an făceam la Cluj. Dar am avut şi serii de câte 20 de elevi. Şi am avut şi femei eleve. Dar acum n-am mai văzut doamne la volanul troleibuzelor.

Eraţi exigentă ca instructor sau aveaţi şi un har pedagogic special?

Nu ştiu. Dar exigentă, da, eram. Că aveam şi nuia.

Cum adică aveaţi nuia?

Aveam nuieluşă!

Şi ce făceaţi cu ea?

Le dădeam peste picioare, peste mâini…

Şi nu se supărau?

Nu se supăra nimeni. Şi deacă se supărau, ce? Dar să ştiţi că metoda dădea randament.

Nu apăsau bine frâna?

Da, bruscau, la pornire, la oprire… Ştiţi că la troleibuz nu este schimbător de viteze, nu este ambreiaj…

Păi, şi ce este?

E o pedală de accelaraţie pe care pe măsură ce apeşi progresiv se măreşte viteza troleibuzului.

Şi dacă scapi brusc pedala de acceleraţie ce se întâmplă?

Smuceşte puternic. Te dă în spate. Şi la frână tot la fel. Prima dată când se apasă pe frână intervine frâna electrică, care reduce din demaraj, adică se inversează circuitul de intrare al curentului în motor. Şi abia pe urmă intră frâna mecanică.

Cum e cu macazurile? De ce sar „capsatoarele”?

Hai să luăm intersecţia de la Sora. Acolo e un macaz. Şi înainte de macaz, cam de aicea până, să zic, la poarta, deci câţiva metri, o să vedeţi ceva, aşa, ca o sanie, sub fir. Ei, acolo e o întrerupere. Capul de captator care calcă pe ele face masă acolo, între ele. Şoferul are nişte repere de unde să înceapă să accelereze. În momentul în care accelerează şi trece în consum motorul pe patina aia, se schimbă macazul, îl atrage în partea ailaltă. Sau, mă rog, cum e el, făcut. E ca la tren. Nu e o operaţiune dificilă, e mult până se obişnuieşte şi şi-a luat reperul de unde să accelereze. Aţi observat, poate, când îşi face macazul încetineşte şi, pe urmă, pleacă un pic mai repede.

Şi dacă trece prea repede sar „capsatorii”?

Sigur că sar. Captatori, nu capsatori! Capsatorii sunt altceva…

Aha! Ne scuzaţi! Captatori, evident. Habar n-avem… Dar să nu ne pierdem în detalii tehnice, pe care este evident că nu le stăpânesc. Dacă doamna Hulea s-ar duce acum în Cluj, s-au urca la volanul unui troleibuz, l-ar putea conduce?

Păi, cred că aş putea. Dar n-am mai condus de mai mult de 20 de ani. După, să zic aşa, câteva sute de metri, gata, aş putea! Că doar sistemul de condus tot ăla e!

Dan Moşoiu