Mănăstireni, satul cu 50 de văduve

În sat era aşteptat un mort. În fiecare an, câte 10-12 oameni se duc… Se moare pe rupte, sunt oameni bătrâni, avea să ne spună profesorul. Suntem tot mai puţini, şi români, şi maghiari. Preotul ortodox, cu care sunt bun prieten, mi-a spus că a dus la groapă aproape 300 de oameni în cei 40 de ani de când e aici, în Mănăstireni. Un sat întreg, a completat pastorul reformat. Pe stradă mărşăluia o mână de oameni îmbrăcaţi în negru, în frunte cu preotul ortodox. Femeile plângeau. Mortul venea de la Cluj, cu Ambulanţa. Trebuia întâmpinat la intrarea în sat şi condus, apoi, de familia îndurerată, la capelă. Aşa e obiceiul aici. Nu mai ţinem morţii în casă, avem o capelă cum nu ştiu să fie alta în zonă, ne lămureşte, din nou, profesorul. A murit o bătrânică. Dumnezeu s-o odihnească! Imediat, peste sat se prăvale dangătul răscolitor al clopotelor bisericii.

Articol editat de dan.mosoiu, 3 februarie 2016, 06:00 / actualizat: 17 ianuarie 2018, 15:50

Gavril Goia, profesor de matematică, a fost ani buni directorul şcolii. S-a născut în sat, s-a căsătorit aici, şi-a ridicat o casă mare în care copiii lui, unul colonel în Ministerul de Interne, aşezat în Bucureşti, celălalt, specialist în aparatură medicală, plecat dincolo, peste ocean, n-o să se întoarcă niciodată. Dar niciodată, ştie asta. L-am găsit stând pe un podeţ ridicat deasupra văii care trece prin localitate. Mânca un măr. Evident, este nostalgic. Nici nu se putea altfel. A ieşit la pensie acum 15 ani.

Uăi, care-i viaţa aicea? Am avut aici o şcoală minunată pe timpuri, erau cam 200 de elevi. Astăzi, în comună a rămas o singură şcoală cu clasele l-Vlll. Cu copii aduşi din toate satele, ajungem la 50-60 de elevi. Cauza? Toată lumea a plecat. Am contribuit şi eu, pentru că am 200 de elevi cu studii superioare plecaţi de aici, din Mănăstireni. Foarte, foarte puţini au rămas în sat. Şi acum populaţia în proporţie de 80 la sută are peste 70 de ani. Casele au rămas libere. Şi ce să zic, e o viaţă monotonă. Uite, stăm aici un ceas-două şi nu vezi pe nimeni că trece pe stradă. Maşini, în schimb, una după alta! Dar oameni nu sunt. Avem vreo 50 de femei văduve care toate sunt pensionate. Cadrele didactice nu mai sunt din sat, fac naveta de la Cluj, de la Floreşti, de la Huedin. Şcoala, însă, este extraordinar de frumoasă. A fost pusă la punct acum vreo doi ani de zile, încălzire centrală, termopane. Chiar am zis: să fi fost asta acum 30 de ani! Dar atunci aduceam cărbuni de la Huedin şi cu ei făceam focul. Era mizerie, praf… Avem şi dispensar în sat, avem medic, avem farmacistă, de două ori pe săptămână vine medicul stomatolog. Deci asta-i situaţia în Mănăstireni. Peste câtva timp ăsta va fi un sat de vânzare! Pentru că noi, încet-încet, dispărem…

De podeţ, cu pas vioi, se apropie poştaşul satului. Cândva a fost diriginte de oficiu poştal.

Ce bucurii le duceţi oamenilor?

Bani şi… Ce să mai aducem altceva? Câte-o scrisoare, dar foarte rar, că e internetu’ acuma.

Ce fac oamenii prin sat?

Bine, au pensii bunicele, că au lucrat, care pe şantier, care pe unde o putut. Între 1100 şi 1500. La ţară se poate trăi cu banii ăştia, io aşa zic.

V-aşteaptă lumea cu drag!

Oooo, mai tare ca pă popa!

Mănăstireni, la 45 de kilometri de Cluj şi 15 kilometri de Huedin. Un sat în care contrastele sunt evidente: căsuţe dărăpănate şi părăsite lângă case falnice, arătoase, care se înalţă pe temelii solide, din piatră.

Case trainice, de prin 1900, lângă vile moderne. Mergem mai departe, urcăm pe strada asfaltată. În porta înaltă a unei case, un bătrân pare mirat să ne vadă. Nu, nu suntem de la APIA.

Io, ca pensionar am două văcuţe. La 80 de ani nu mă las. Da’ am o problemă. Cu ajutoarele ăstea nu-s împăcat. Nişte oamini aşe barosani şi le dă ajutor statu’… Nu ştiu di ce. Io am şi pământ, că cosăsc, la vârsta mea mai dau cu coasa, mie nu mi-i groază.

Vizavi, pe o bancă, doi oameni stau la poveşti.

Bună ziua! Vă pot deranja un pic?

Ce problemă aveţi?

Am venit să vă vizităm, să vedem cum trăiţi aici, la Mănăstireni!

Da’ bine trăim! Ia, avem mort în sat… Oamenii se ocupă cu agricultura, majoritatea-s pensionari. Tineri îs foarte puţini. Mai sunt câţiva care au animale, în special oi.

Meşteri mai sunt în sat?

Puţâni. Aicea am fost renumiţi în cojocărie, da’ acuma, de când o apărut hainele ăstea turceşti… Nu mai face nimeni, o renunţat. Îi unu’ Gânscă, mereţi la el, c-api să vă deie interviu! Îi la… Cât ii la el, mă? Gânscă, acolo lângă prăvălie, îi un fost cojocar.

Urcăm spre casa cojocarului. În drum, ne întâlnim, în sfârşit, şi cu o săteancă. Din fericire, nu face parte dintre cele 50 de văduve despre care ne vorbea profesorul de matematică. Numai că nu prea are chef de vorbă.

Sărut mâna! Ce faceţi?

D’apoi, p-aicea, ce putem numa’.

După cine vă uitaţi aşa lung pe stradă?

După soţu.

Unde l-aţi trimis?

Ioi, lăsaţâ-mă…

Pe domnul Ioan Gânscă, fost cojocar, l-am găsit în garajul din curtea casei. Avea probleme cu bateria maşinii. A pus în funcţiune redresorul. La vârsta lui, încă mai conduce. Permisul îi mai este valabil încă un an şi jumătate. Pe vremuri a făcut cojoace, pieptare, toate din lână de oaie. Tradiţia în sat, însă, s-a pierdut. Cum se făcea un cojoc?

Întâi se lucrau pieile, se argăseau, pe urmă se prelucrau la maşina de ras-întins, le şlefuiam, le vopseam şi pe urmă le coseam, făceam confecţii din ele. Argăsitu’ era mai greu, că era mizerie, miros. Vindeam marfa la târg la Negreni. Io am lucrat şi în cooperaţie. M-am lăsat de meserie că nu se mai cer cojoacele, s-o schimbat moda, şi-s şi bătrân acuma, aproape 80 de ani. Am fost trei cojocari aici în sat, dar ceilalţi doi o decedat. Tradiţia nu se mai păstrează. Io am avut numa’ fete. Am nepoţi, da’ nepoţii nu cred să se apuce ei de cojoace… Pământ am 23 de ari, i-am băgat la APIA. De-acuma înainte nu prea pot lucra aşe, că mă supără spondiloza.

Nu puteam pleca din sat fără să vizităm Biserica reformată, fostă mănăstire catolică, fortificată, un preţios monument istoric care datează încă din secolul al XII-lea. Tavanul şi mobilierul de lemn pictat aparţin secolului al XVIII-lea. Ghid ne-a fost preotul Hover Zsolt care slujeşte de 9 ani în Mănăstireni. Mai întâi, însă, am admirat casa parohială despre care am fi putut băga mâna în foc că datează cel puţin de acum două veacuri.

Proiectul acestei case l-a făcut un inginer care se trage din Australia. I-au plăcut foarte mult construcţiile lui Kos Karoly şi a venit aici, în regiunea asta, la Călata, să studieze lumea în care a trăit Kos Karoly (1883-1977, cunoscut arhitect germano-maghiar, scriitor, grafician și etnograf, n.n.) S-a împrietenit cu preotul paroh care a fost atunci în sat şi a făcut proiectul acesta, în stil vechi. De fapt, este o clădire nouă, de acum 20 de ani. Mult, mult lemn şi cărămidă.

Peste acoperişul din şindrilă s-au adunat ploile, ninsorile, praful celor două decenii lungi cât două secole.

Cu chei vechi, părintele deschide poarta zidului din piatră care înconjoară biserica. În curte, câteva morminte ale foştilor preoţi, ale nobilimii de altădată din sat. Pe un perete al bisericii zărim înfipt un fel de cui lung, iar sub el cadranul unui ceas. Arată ora destul de bine, mai ales în zilele de vară, ne spune pastorul. Din buzunar, ies la iveală alte chei. Uşa masivă, din lemn, scârţâie greu. A scârţâit aşa câteva secole bune.

Cea mai veche parte din biserică a fost construită în 1196. Era o mănăstire catolică aici, de aceea a primit şi satul numele de Mănăstireni. Aici este intrarea veche, originală. În 1241, când au năvălit tătarii, biserica a fost puţin renovată. După aceea au fost construite şi turnurile. Cândva au fost două turnuri, dar unul dintre ele s-a dărâmat în secolul al XVII-lea. În dreapta sunt scările înguste care duc până în vârful turnului. Aici e biserica propriu-zisă…

Bănci lungi, tocite de vreme, iar în faţă, într-un mic balcon, deasupra altarului, o minunăţie de orgă.

Da, mai funcţionează! Avem un cantor care cântă la ea. Nici nu este atât de bătrână, nu are decât o sută de ani.

Admirăm picturile pe lemn, care ornamentează întreaga biserică.

Era pe vremuri o familie numită Umling, familia aceasta a pictat pe lemn. Este pictura originală, din secolul al XVIII-lea.

Chiar la ieşirea din Biserică ne întâlnim cu un grup de vizitatori. Un tânăr, însoţit de mama lui şi de trei domnişoare ajunse în Mănăstireni tocmai din Belgia.

Am venit să vizităm acest monument deosebit şi foarte frumos. Băiatul este în Germania, îşi face doctoratul. A venit cu prietena lui din Belgia, cu sora acesteia şi cu încă o prietenă, ne spune mama tânărului doctorand. De fapt, băiatul se află în satul bunicilor. Domnişoarele belgiene sunt extrem de încântate.

Ne-am îmbrăcat în costume populare şi am făcut câteva poze. Ne-au plăcut foarte mult modelele şi culorile.

Am plecat din Mănăstireni în jurul orei 16. Satul era la fel de pustiu ca în urmă cu trei ore. 180 de români şi o sută de etnici maghiari. Pe porţiuni întregi locuiesc doar doi-trei oameni. Casele sunt, pur şi simplu, abandonate. Dar, cine ştie, poate că se va întâmpla cândva o minune, iar satul acesta frumos nu va ajunge peste câţiva ani chiar de vânzare.

Dan Moşoiu

Foto: Roxana Badea